Cassian Maria SPIRIDON

         Refuzînd încremenirea într-o ideologie, Raymond Aron consideră că, a avea opinii politice nu înseamnă a avea o dată pentru totdeauna o ideologie, ci înseamnă a lua decizii corecte în circumstante care se schimbă. Îsi întemeiază acest refuz pe faptul că, în politică, adevărul nu se poate demonstra, dar se poate încerca, plecînd de la ceea ce se stie, luarea unor decizii rationale. Recunoscînd, pe acelasi temei, în alt loc din Spectatorul angajat, că omul politic nu cunoaste viitorul, el cunoaste realitatea si încearcă să navigheze cît poate de bine, cît mai strîns, urmînd calea de mijloc în realizarea dezirabilului, mai probabil si mai posibil între cele omenesti, decît a Binelui cu majusculă.
Cărtile lui Machiavelli, Guicciardini si Gracian sînt centrate pe liderul politic; de calitatea deciziilor si discernămîntului acestuia depinde salvarea de la catastrofă sau împingerea patriei în prăpastie. În zorii modernitătii, cel care va pune  în operă mecanismele prin care moderatia va fi  institutionalizată  va fi Montesquieu. Scrierile autorului francez vor marca, cum îndreptătit subliniază Aurelian Crăiutu în cartea sa, Elogiul moderatiei, tranzitia către perspectiva „institutională” si „constitutională” asupra moderatiei. Astfel, guvernarea moderată va avea ca temei legi alese cu chibzuintă si institutii bine concepute, ce oferă în practică o viabilă cale de mijloc între extremele anarhiei si despotismului (Aurelian Crăiutu).
Despre spiritul legilor, publicată de Montesquieu, după o muncă de douăzeci de ani, în 1748, face o minutioasă prezentare a mecanismelor institutionale si constitutionale caracteristice regimurilor politice moderate, stabilind o legătură fundamentală între moderatie, putere limitată, separarea puterilor si intereselor într-un stat (A.C.). Mecanismul este viabil si functional si în prezent în majoritatea statelor europene, mai accentuat în cele membre ale UE si în cele nordamericane. Guvernarea moderată fiind totodată garanta unei libertăti asigurate de autoritatea supremă a legilor.
În deschiderea cărtii a XXIX-a, Despre modul de a alcătui legile, din Despre spiritul legilor, vorbind despre spiritul moderatiei, Montesquieu consideră că-i spiritul ce trebuie să-l anime pe legiuitor, argumentînd: binele public, la fel ca si binele moral, se află întotdeauna între două extreme.
Ambitia secretă a lui Montesquieu, scrie universitarul de la Bloomington, „este aceea de a educa atît cetătenii, a căror menire e de a urma legile, cît si pe reprezentantii lor, chemati să gîndească, să aplice si să apere legile cetătii. Pentru aceasta, el va propune o nouă stiintă politică, ce reprezintă o cale de mijloc între viziunea antică  a lui Platon, Aristotel sau Cicero (întemeiată pe concepte precum virtutea civică sau binele comun) si cea pre-modernă a lui Machiavelli si Hobbes (care pune accentul pe putere, suveranitate, sau drepturi naturale). Astfel se explică si critica pe care Montesquieu o aduce acelor teorii politice sau filosofice anacronice, care urmăreau să aplice, imprudent, în epoca modernă criterii si valori potrivite doar lumii antice”.
Si nu doar să educe îsi propune autorul Scrisorilor persane, ci si să-l facă pe cel care-i citeste lucrarea, să gîndească, cum citim în finalul cărtii XI (Despre legile care fundamentează libertatea politică în raportul ei cu orînduirea de stat): „Nu trebuie totdeauna să tratăm un subiect atît de amănuntit încît să nu i se lase cititorului nimic de făcut. Nu e vorba de a-l face să citească, ci de a-l face să gîndească”.
Tot în Cartea XI se încearcă un răspuns la întrebarea Ce este libertatea, atentionînd că libertatea politică nu constă de fel în a face ceea ce vrei: „Într-un stat, adică într-o  societate în care există legi, libertatea nu poate consta decît în a putea face ceea ce trebuie să vrei si în a nu fi constrîns să faci ceea ce nu trebuie să vrei. (…) Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile; si dacă un cetătean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate, pentru că si ceilalti ar putea să facă la fel”.
În cartea XXVI va fi mai explicit: „Libertatea constă în primul rînd în a nu putea fi silit să facem un lucru pe care legea nu îl impune; si în această situatie ne aflăm numai pentru că sîntem guvernati de către legile civile: sîntem deci liberi, pentru ca să trăim sub autoritatea legilor civile”.
Pentru scriitorul francez libertatea politică nu există decît în guvernăminte moderate. Si tot în capitolul IV, al Cărtii XI, evidentiază separarea puterilor în stat: „Pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca prin rînduiala statornicită, puterea să fie înfrînată de putere”. Prin echilibrarea unei puteri de către alta este evitat abuzul de putere si afirmată moderatia.
Montesquieu scrie: „În fiecare stat există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă privitoare la chestiunile care tin de dreptul gintilor si puterea executivă privitoare la cele care tin de dreptul civil” (Cartea XI, cap. VI).
Si argumentează necesitatea separării puterilor prin raportare la libertatea cetăteanului, spunînd între altele: „Nu există, de asemenea, libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă si de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vietii si libertătii cetătenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi si legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forta unui opresor”.
Sustinînd modelul de guvernare englez, se arată precaut fată de alte sisteme, fără a renunta la moderatie: „Eu nu vreau de fel prin aceasta să cobor celelalte guvernăminte, nici să sustin că această libertate politică extremă trebuie să le umilească pe acelea care nu au decît una moderată. Oare cum as putea spune aceasta eu, care cred că însusi excesul de ratiune nu este întotdeauna de dorit si că oamenii se împacă aproape întotdeauna mai bine cu căile de mijloc decît cu cele extreme” (Cartea XI, cap. VI).
Dacă formele de guvernămînt se clasifică, la pre-moderni în principal, după numărul celor care exercitau puterea (unul, un grup, întregul popor), la Montesquieu important este modul în care se exercită acesta, cu sau fără moderatie. Moderatia este una cu întelepciunea practică, nu mai putin cu simtul politic – ambele înrudite cu prudenta si cumpătarea. De altfel, în Caiete, care se deschid cu Despre sine însusi. Portret, îsi enumeră mijloacele prin care s-a realizat: chibzuinta si cumpătarea, găsind de cuviintă a sublinia, vorbind despre lucrurile mintii că extremele si excesele nu sînt menite a fi mersul firesc al lucrurilor.
Spre finalul capitolului XXII, din Cartea a XXII-a, unde scrie despre camătă la romani, se simte dator să reitereze, că moderatia, nu lipsa de măsură, îi conduce pe oameni.
Vorbind despre puterea pedepselor (Cartea VI, cap. XII)  refuză, încă o dată, aplicarea măsurilor extreme în favoarea celor cumpătate: „Nu trebuie să-i conducem pe oameni cu ajutorul unor măsuri extreme; trebuie să fim cumpătati în folosirea mijloacelor pe care natura ni le pune la dispozitie pentru a-i conduce. Dacă se va cerceta cauza tuturor dezmăturilor, se va vedea că ea constă în impunitatea infractiunilor, si nu în moderatia pedepselor.
Să urmăm natura, care le-a dat oamenilor rusinea pentru a-i biciui, si cea mai însemnată parte a pedepsei să fie oprobriul pe care îl atrage aplicarea ei”.
Adept al regimului moderat, al unei guvernări după un model apropiat de cel englez, scriitorul francez este convins, cum subliniază si Aurelian Crăiutu, că „a construi arhitectura institutională a guvernării moderate nu e o operă a naturii, ci rezultatul unui efort constient, un artefact ce reclamă discernămînt si viziune politică”.
La scriitorul francez regimul moderat nu se poate mentine decît într-o societate întemeiată pe balanta puterilor si domnia legilor, libertatea politică si moderatia se interconditionează, legătura dintre ele fiind esentială în supravietuirea unui astfel de regim.
Montesquieu trece în revistă, în Cartea a II-a, cele trei tipuri principale de guvernare, după modul în care se exercită puterea: republică, monarhie si despotism. În republică, dragostea de democratie este însotită de dragostea de cumpătare. Într-un astfel de regim esentială este cît de cuprinzătoare este ceea ce astăzi se numeste clasa de mijloc: „Judecata sănătoasă si fericirea indivizilor atîrnă în mare măsură de mediocritatea talentelor si averilor lor. O republică în care legile vor fi format multi oameni mediocri, alcătuită din oameni întelepti, se va cîrmui cu întelepciune; alcătuită din oameni fericiti, ea va fi foarte fericită” (Cartea a V-a, cap. III).
Totodată, în democratie, poporul este în anumite privinte monarhul, iar în alte privinte, supusul. Este monarh gratie sufragiilor sale, care sînt expresia vointei sale. Astfel, „legile care stabilesc dreptul de vot sînt fundamentale în această formă de guvernămînt. Într-adevăr, într-o republică este tot atît de important să se fixeze în ce mod, de către cine, cui, si cu privire la ce trebuie să fie date voturile, pe cît este de important într-o monarhie să se stie cine este monarhul si în ce chip trebuie el să guverneze” (Cartea a II-a, capitolul II).
Cele trei forme de guvernămînt pot să se manifeste ca regimuri moderate sau nemoderate. Primul regim îl întîlnim în guvernarea republicană (întemeiată pe  virtuti, ca dragostea de patrie si respectarea legilor, a valorilor si principiilor republicii, si anume: egalitatea politică, suveranitatea legii si binele comun) si în guvernarea aristocratică sau monarhică, dominată de principiul onoarei, însotită de limitarea puterii de legi, cutume si norme. Regimul despotic este unul lipsit de moderatie, în care frica si supunerea neconditionată fată de despot face legea.
Doar în regimurile moderate sînt prezente umanitatea si blîndetea: „Oameni din cale-afară de fericiti ca si cei din cale-afară de nenorociti sînt deopotrivă înclinati să fie aspri: dovadă călugării si cuceritorii. Numai situatia de mijloc si amestecul de fericire si de nenorocire dau nastere la blîndete si la milă” (Cartea a VI-a, cap. X).
După cum mentionam, pentru scriitorul francez, într-un regim democratic esentială este sprijinirea si cresterea numerică a unei puternice clase de mijloc – garant al ordinii si păcii sociale, combătînd, totodată, spiritul de egalitate extremă depărtat ca cerul de pămînt de adevăratul spirit de egalitate. Oamenii se nasc desigur egali, spune Montesquieu, dar societatea face ca egalitatea dintre ei să dispară si ei nu devin iarăsi egali decît datorită legilor. Încît, locul firesc al virtutii este alături de libertate; dar el nu se află mai aproape de libertatea extremă decît de robie (Cartea a VIII-a, cap. III).
Natura liberală a gîndirii scriitorului francez este argumentată si de interesul arătat, însotit de sustinerea formalitătilor juridice, pentru accentuarea domniei legilor. Fără curti de justitie, nu ar fi posibilă libertatea politică.
„Pentru a crea un guvernămînt moderat, Montesquieu consideră că trebuie să  combinăm puterile, să le ordonăm, să le îngrădim, să le punem în actiune; trebuie, ca să spunem asa, să dăm uneia mai multă greutate pentru ca să poată tine în cumpănă pe alta:  aceasta e o capodoperă de legislatie pe care rareori o realizează întîmplarea, si pe care rareori i se îngăduie prudentei s-o înfăptuiască” (Cartea a V-a, cap. XV).
El pledează pentru evitarea exceselor, preferînd compromisurile rezonabile, convins că binele public se mentine, în permanentă, între despotism si anarhie, si constă întotdeauna în faptul că fiecare îsi păstrează în mod statornic proprietatea pe care i-o acordă legile civice. Consecintă a faptului că, după cum oamenii au renuntat la independenta lor naturală pentru a trăi sub ascultarea legilor politice, au renuntat si la comunitatea naturală a bunurilor pentru a trăi sub ascultarea legilor civile.
Primele legi le aduc libertatea; cele din urmă, proprietatea (Cartea a XXVI-a, cap. XV).
În cartea a XIX-a, cap. IV ne lămureste ce este spiritul general: „Oamenii sînt condusi de mai multe lucruri: clima, religia, legile, maximele guvernămîntului, pildele trecutului, moravurile, manierele: ca rezultat al tuturor acestora se formează un spirit general”. În următoarele capitole pledează în contra modificării cu tot dinadinsul a spiritului general al unui popor. Încît legile, sustine gînditorul, trebuie adaptate întotdeauna conditiilor particulare ale fiecărei societăti. Nici un  legiuitor întelept nu va prelua si aplica aceleasi legi – valabile într-un context si la o anumită natiune, la un alt popor aflat într-un alt context social, istoric si politic.
Cum precizează si Aurelian Crăiutu, credinta sa e că politicienii si legiuitorii întelepti trebuie să lucreze mereu cu materialul dat (clima, conditiile geografice, cultura) pentru a promova reformele necesare comunitătilor lor. Dacă, în general, cultura si ceilalti factori extrapolitici joacă un rol important în această privintă, ei nu pot determina niciodată pe deplin actiunea politică.
Moderatia nu presupune indecizie, cu atît mai putin slăbiciune, atunci cînd împrejurările impun apărarea autoritătii legii si ordinea publică, dacă acestea sînt într-un iminent pericol, cum, de altfel, gînditorul francez precizează în cartea a XI-a, cap. VI: „Dar dacă puterea legislativă s-ar socoti primejduită de vreun complot îndreptat împotriva statului sau de vreo întelegere tainică cu dusmanul din afară, ea ar putea, pentru un timp scurt si limitat, să îngăduie puterii executive de a dispune arestarea cetătenilor suspecti, care nu si-ar pierde astfel libertatea pentru un timp decît pentru a o păstra pentru totdeauna”.
Cînd elogiază forma de guvernămînt engleză, spune că, dintre toate popoarele lumii, acesta a stiut cel mai bine să se folosească în acelasi timp de aceste trei lucruri importante: religia, comertul si libertatea.  Comertul asigură legătura între diverse comunităti, prilej de a se cunoaste între ele, vindecă prejudecătile si diminuează excesele si afirmă moravuri pasnice. Comertul accentuează disponibilitatea colaborării interumane, nu mai putin acceptarea unor diverse compromisuri rezonabile.
Cum îndreptătit observă Aurelian Crăiutu, Montesquieu „vorbeste în fapt despre combinarea judicioasă a puterilor, si nu despre separarea lor strictă, exprimînd totodată rezerve serioase fată de excesivul entuziasm pentru libertate care se întîlnea pe pămîntul Angliei. Ceea ce este de obicei desemnat sub numele de separare a puterilor, la Montesquieu se referă, în realitate, la următoarele două principii care urmăresc să preîntîmpine acumularea puterii în mîinile unui singur individ sau grup. Pe de o parte, cei care detin puterea legislativă nu trebuie să aibă si puterea executivă în mîinile lor; pe de alta, puterea judecătorească se cuvine să fie, la rîndul ei, separată de cea legislativă sau executivă.
Montesquieu propune astfel o subtilă distinctie între separarea si distributia puterilor, care a trecut de multe ori neobservată de cititorii săi. Dacă atributiile si sferele de competentă ale puterilor în stat trebuie să fie precis definite, aceasta nu revine la a afirma că ele se cuvin a fi si complet separate. O separatie rigidă si absolută a puterilor ar conduce în final la paralizie politică si haos. De aceea, legile trebuie să permită puterilor să coopereze pentru realizarea binelui comun, dîndu-le în acelasi timp posibilitatea si libertatea de a veghea reciproc la posibilele încălcări ale sferei lor de competentă”.
Despre spiritul legilor, apărut în prima jumătate a Secolului Luminilor, este cea mai consistentă argumentatie teoretică a moderatiei politice, fixînd astfel si un posibil cadru al noii stiinte politice întemeiată pe moderatie.
Peste Ocean, cei care au lucrat la redactarea Constitutiei federale americane au valorificat, la doar cîteva decenii, lucrarea fundamentală a gînditorului francez. Încît, „America, si nu Anglia, avea să fie însă cea care va da lumii întregi o admirabilă lectie de moderatie la sfîrsitul veacului al XVIII-lea, odată cu dezbaterile pe marginea redactării si semnării Constitutiei federale, la Philadelphia, în septembrie 1787.
Dacă Despre spiritul legilor consacră sensul politic al moderatiei si reprezintă o pledoarie sofisticată în favoarea a ceea ce Montesquieu numea le gouvernement modéré, eseurile lui Madison, Hamilton si Jay reunite în The Federalist Papers (1787-1788) constituie o aplicatie practică a principiilor guvernării moderate si a constitutionalismului în contextul particular al federalismului american” (A. C.).
Sub pseudonimul Publius, folosit de cei trei autori, Madison, Hamilton si Jay, va fi publicat The Federalist Papers. În cele 85 de eseuri sînt prezentate si comentate principiile constitutionalului, bicameralismul si federalismul, din perspectiva pluralismului, cu trimitere la măsură, echilibru si compromis, idei existente în lucrarea gînditorului francez, aici metamorfozate în principii esentiale ale politicii moderate într-o societate modernă liberă.
În fragmentul 51 din The Federalist Papers, James Madison afirmă despre guvernarea politică că nu e nimic altceva decît o meditatie atentă asupra naturii umane si a limitelor ei. „Actul guvernării nu poate fi eficient decît dacă se întemeiază pe o întelegere profundă si nedistorsionată a naturii umane, a resorturilor care-i motivează pe oameni, precum si a pasiunilor si intereselor lor ce se află adesea în conflict unele cu altele. Legile sînt chemate să înfrîneze apetitul excesiv de putere sau dominatie al indivizilor, după cum tot ele trebuie să le tempereze nelimitata dorintă de glorie si afirmare socială, canalizînd toate aceste pasiuni către destinatii pasnice si benefice întregii comunităti”.
Madison, în eseul 10, diferentiază democratia de republică, apreciind că cele două mari deosebiri dintre o democratie si o republică sînt, în primul rînd, în cazul republicii, acordarea împuternicirii de a guverna unui număr mic de cetăteni alesi de rest; în al doilea rînd, numărul mai mare de cetăteni si suprafata mai mare a tării asupra cărora se poate extinde republica. În ce priveste numărul alesilor si în privinta numărului alegătorilor pentru un reprezentant, Madison pledează pentru urmarea, ca în majoritatea cazurilor, a unei linii de mijloc: „Dacă numărul alegătorilor e prea mare, reprezentantul ales va cunoaste prea putin despre circumstantele locale si grupurile minore de interese; dacă numărul alegătorilor e prea mic, reprezentantul va fi atasat de acestea într-un mod exagerat si va fi prea putin capabil să înteleagă si să urmărească obiective mari, nationale. Constitutia federală oferă o combinatie fericită în această privintă. Interesele mari si generale fac parte din atributia organului legislativ national, iar cele locale si speciale cad în atributia organelor legislative ale statelor” (Eseul 10).
După cum subliniază Aurelian Crăiutu, în echilibrata sa lucrare, „exemplele sugerate de Publius sînt edificatoare pentru calea de mijloc pe care o caută mereu între exigentele traditiei si cerintele progresului, între robustetea puterii politice si siguranta drepturilor si libertătilor individuale (această cale de mijloc se regăseste, de altfel, si la baza Revolutiei americane). Nici un principiu general sau maximă a experientei nu poate decide cu exactitate care trebuie să fie relatia exactă dintre puterea legislativă, executivă si cea judecătorească. Datoria legiuitorului e de a fi eclectic si deschis, urmînd cînd simtul comun, cînd lectiile traditiei, în functie de context. Dar, adaugă prudent Publius, această flexibilitate nu trebuie interpretată ca o invitatie deschisă la pură improvizatie politică. Sferele de competentă ale puterilor trebuie să fie bine delimitate si divizate pentru a împiedica uzurparea autoritătii lor”.
Importante pentru un politician sînt lectiile experientei, dar si o benefică intuitie în solutionarea situatiilor dificile,  toate însotite de stiinta de a apela, în functie de context, la compromisurile si concesiile impuse neîncetat de situatia socio-politică. Principiile politice la care apelează Publius îsi au temeiul în bunul-simt comun si se adresează acestuia, căutînd realizarea unui echilibru în permanentă periclitat, între ratiune si pasiune.
Slăbirea puterii are drept consecintă anarhia, augmentarea ei o poate transforma în tiranie. Singura cale este una a moderatiei, în care guvernul să se manifeste activ si în acelasi timp, limitat, asigurînd astfel ordinea si stabilitatea socială, alături de drepturile si libertătile individuale. Trebuie să se manifeste o bună si armonioasă diviziune si balantă a puterilor si intereselor de stat.
„The Federalist Papers pune astfel în evidentă realismul moderatiei în actiune, confirmînd credinta lui Montesquieu potrivit căreia moderatia trebuie să fie virtutea supremă a legiuitorului. Marele noroc al Americii e de a fi fost condusă într-un moment de cumpănă de o generatie de oameni politici moderati, care au reusit să găsească la timp dreapta măsură între traditie si inovatie, între libertate si egalitate, între puterea federală si cea locală” (A.C.).
Nu acelasi noroc vor avea alte natiuni, cum a fost cazul Frantei, zguduită de Revolutia de la 1789. Eveniment analizat de Edmund Burke (1727-1797), în Reflectii asupra Revolutiei din Franta, unde va evidentia substanta conservatoare a moderatiei. Pentru gînditorul englez moderatia este principalul mijloc de blocare a fanatismului si entuziasmului politic. Este între putinii autori care a scris despre două evenimente esentiale ale istoriei moderne, fiindu-le si contemporan, Revolutia americană de la 1776 si Revolutia franceză de la 1789. Surprinzătoare pentru contemporani dar si pentru cei de astăzi este atitudinea lui de sustinere si acceptare a principiilor Revolutiei americane (de altfel, va denunta – era membru în Camera Comunelor – atitudinea iresponsabilă a guvernului fată de coloniile engleze din America, în două discursuri: On american Taxation [1774] si On Moving his Resolution for Conciliation with the Colonies [1775]) însotită de o categorică respingere a ideilor Revolutiei franceze. Prin atitudinea sa fată de această Revolutie, prin critica adusă formelor extreme ale nationalismului si individualismului, elogiind, în contrapartidă, traditia, Edmund Burke se înscrie între părintii fondatori ai conservatorismului politic.
În Reflectii asupra Revolutiei franceze (Editura Nemira, 2000) este adeptul unor reforme graduale, bine chibzuite si cumpănite, în respectarea traditiilor si cutumelor cu mentinerea lor, pe cît posibil: „Avînd în vedere caracterul practic accentuat al stiintei guvernării si avînd în vedere scopurile practice ale acesteia, faptul că ea necesită experientă – o experientă mai vastă decît cea pe care oricare persoană ar putea-o dobîndi în decursul întregii sale vieti, oricît de pătrunzătoare si de ageră ar fi mintea acelei persoane – se cere ca distrugerea  oricăruia dintre edificiile care au servit, de secole, cît de cît satisfăcător, scopurile comune ale societătii să fie înfăptuită numai într-un mod prudent si cu mii de precautii, după cum nu este posibilă constituirea unui nou edificiu în lipsa unor modele si scheme a căror utilitate a fost dovedită prin experientă (approved utility)”.
Fapt întemeiat pe constatarea că natura omului este atît de complexă, la fel scopurile societătii, astfel încît nici o conceptie sau organizare simplă a puterii nu s-ar putea potrivi nici cu natura omului, si nici cu cea a actiunilor lui.
Urmărind regula de aur a prudentei în lumina lectiilor experientei, Burke se arată foarte sever cînd îi este dat să audă despre simplitatea planului pe care îl vizează si cu care se făleste oricare dintre noile Constitutii politice, încît, îndreptătit, decide că cei care au elaborat planul sînt profund ignoranti în ceea ce priveste treaba pe care o au de făcut sau sînt în întregime neglijenti în ceea ce priveste datoria ce le revine.
Vede în opiniile acestor teoreticieni puncte de vedere extreme, care, dacă din punct de vedere metafizic pot fi adevărate, ele sînt false din punct de vedere politic si moral. Si va argumenta în favoarea moderatiei: „Drepturile oamenilor ocupă un fel de pozitie de mijloc, care nu poate fi definită, dar care poate fi, totusi, deslusită. În cadrul formelor de guvernămînt, drepturile oamenilor reprezintă avantajele lor; si, deseori, acestea exprimă un echilibru între diferite întruchipări ale binelui; ele exprimă, uneori, un compromis între bine si rău, si cîteodată chiar între rău si rău. Ratiunea politică este un principiu de calcul, care adună, extrage, multiplică si divide într-o perspectivă morală – nu metafizică sau matematică – adevăratele sensuri ale valorilor morale”. Între virtutile care trebuie să ne anime, cea dintîi este considerată prudenta, ale cărei reguli, întemeiate pe instinctul bunului-simt comun, asigură un spirit moderat, posibilitatea de a decela, în practică, între ceea ce e acceptabil ceea ce e detestabil.
Pentru Burke, politicianul moderat nu este nici un apărător dogmatic al traditiei, dar nici al radicalismului ce face tabula rasa din mostenirea lăsată de generatiile anterioare. Lucrurile nu se reduc la simpla alegere dintre distrugerea absolută si existenta nesupusă nici unei schimbări. În această lumină, modelul de om de stat agreat de gînditorul englez este alcătuit din îmbinarea dintre o dispozitie naturală de a păstra si talentul de a ameliora. Si concluzionează: orice altceva este vulgar în conceptie si periculos în aplicare.
În aceeasi lucrare, Burke îsi afirmă credinta că libertătile si drepturile cetătenilor variază în functie de epoci si împrejurări, refuzînd judecarea pe temeiul unor reguli abstracte, spre exemplu, a dreptului de libertate sau fericire, considerîndu-le cu totul inadecvate pentru practica politică. Autorul Reflectiilor… crede că „mintile oamenilor trebuie să lucreze împreună. Iar pentru a produce această conlucrare a mintilor este nevoie de timp, singurul care poate zămisli binele către care aspirăm. Prin răbdare vom dobîndi mai mult decît prin fortă”.
Sustinător al prudentei în toate actiunile politice, „succesul sau esecul primului pas, este de părere că ne ajută să întelegem mai bine cum să facem cel de-al doilea pas; si astfel, progresînd în întelegerea noastră, înaintăm în deplină sigurantă către scopul avut în vedere. Vedem astfel că părtile sistemului nu intră în conflict una cu cealaltă. Relele care pîndesc în cele mai promitătoare dintre realizările noastre sînt îndreptate pe măsură ce apar. Noi facem astfel încît fiecare dintre avantajele obtinute să fie cît mai putin sacrificat de dragul altuia. Noi compensăm, conciliem si balansăm. Sîntem astfel capabili să unim într-un întreg armonios diferitele idiosincrazii si principii opuse care caracterizează mintile si actiunile oamenilor. Rezultă de aici nu o perfectiune a simplitătii, ci ceva cu mult superior, o perfectiune a compozitiei”.
El refuză echivalarea moderatiei cu mediocritatea, considerînd-o ca o virtute puternică manifestă doar în mintile superioare.
Cum observă autorul Elogiului libertătii, în marginea gîndirii lui Edmund Burke, moderatia e o virtute dificilă, ce reclamă curaj, viziune si introspectie, mai ales atunci cînd sîntem obligati să vîslim contra curentului pentru a rezista presiunilor opiniei publice sau ale spiritelor radicale. Astfel concepută, moderatia combină circumspectia si fermitatea, prudenta si îndrăzneala. Ea nu respinge cu totul entuziasmul si pasiunea, ci caută să le tină mereu la locul lor potrivit.
Pentru gînditorul englez întelepciunea presupune circumspectie si prudentă mai ales cînd lucrăm cu fiinte însufletite, fapt ce impune o etică a responsabilitătii, deoarece adevăratul făcător de lege trebuie să aibă o inimă plină de simtire. Legiuitorul, în actiunile sale situate sub semnul moderatiei, are nevoie de o ratiune practică, virtute ce îi permite o înteleaptă si aplicată reconciliere a lui mai mult sau mai putin, în detrimentul radicalului sau-sau.
Se vrea si reuseste să fie politicianul conciliator prin definitie. Un adevărat trimmer. Aurelian Crăiutu încearcă să definească, cu destulă exactitate, the trimmer drept o persoană temperată, care potriveste sau asază în ordine, care asigură echilibrul căutînd mereu calea de mijloc între extreme. Halifax a publicat în 1688 un eseu, scris între 1684-1685, The Caracter of a Trimmer, celebru în epocă si recomandat, cu îndreptătire de Aurelian Crăiutu pe lista de lecturi obligatorii ale oricărui politician de astăzi. Lucrarea lui Halifax este totodată si un important manifest al moderatiei, devansînd cu aproape un veac ideile lui  Hume si Burke. Trimmer-ul lui Halifax nu este lipsit de principii politice „Alegerile sale sînt dictate de convingerea că trebuie să căutăm pentru o medie (înteleaptă si pragmatică) între extreme, evitînd excesele de tot felul care ar ameninta ordinea si pacea socială. Mai presus de toate, afirmă Halifax, the trimmer este un adevărat patriot. Dacă el are vreun idol, atunci acela este propria sa patrie, pentru ale cărei legi el profesează un respect absolut, văzînd în ele cheia convietuirii pasnice în cetate. (A.C).
El pledează pentru un fericit mixaj între ordine (autoritate) si libertate. Este totodată un sustinător al vietii parlamentare, dincolo de căderile si excesele sale, singura solutie rezonabilă de compromis între diversele interese si puteri. Ca un veritabil trimmer, Halifax, credincios principiilor sale, în lungul vietii sale, între două factiuni inegale aflate în luptă, va oferi totdeauna sprijinul acelei părti ale cărei principii îi displac cel mai putin, convins de faptul că nu există o variantă ideală de guvernare, ci doar forme tolerabile si netolerabile între care trebuie ales mereu.
„Ceea ce impresionează în portretul politicianului moderator schitat de el este tocmai atasamentul fată de libertate si de binele comun, alături de discernămîntul, responsabilitatea si scepticismul său sănătos, calităti absolut necesare omului politic modern” (A.C.).
Sînt virtuti pe care, într-un cu totul alt context politic, le va cultiva si Macaulay (1800-1859). Autor al Istoriei Angliei (capodopera sa), unde eroii săi preferati sînt spirite moderate si pragmatice care au practicat la timp, cu prudentă si abilitate, arta negocierilor, fără a face concesii regretabile în planul principiilor fundamentale.
A practicat, în spiritul victorian al epocii, o traditie politică, cum observă si Adrian-Paul Iliescu în Conservatorismul anglo-saxon, „o stare de scepticism (moderat), de retinere si precautie, de lipsă de iluzii cu privire la realizările cognitive accesibile omului”. Adept al concesiilor rezonabile, sustine adoptarea principiilor, pentru a fi eficiente, la circumstantele politice si istorice. Se arată totodată neîncrezător în principiile abstracte, cu pretentii universaliste, sustinînd adaptarea acestora la conditiile sociale si politice ale  fiecărei comunităti, în permanentă rezonantă cu mijloacele practice corespunzătoare, în care este posibil de atins adesea o „coerentă decentă”, care se pliază rezonabil aspiratiilor noastre morale, cît si pe natura mereu schimbătoare a realitătii.
Adept al coerentei decente, consideră că „schimbările necesare progresului reclamă strategii complexe care, adaugă Macaulay, se cuvine să fie animate mereu de spiritul deschis al moderatiei. Aceasta din urmă stie să combine prudent nevoile urgente ale prezentului cu constrîngerile trecutului si exigentele viitorului. Ea e atentă la infinitele nuante si modificări ale fenomenelor politice, căutînd mereu acel fericit centru în care societatea îsi poate găsi echilibrul. Acest mijloc, insistă Macaulay, le scapă printre degete nu numai profetilor aroganti ai trecutului, care refuză cu obstinatie reformele electorale, ci si entuziastilor ratiunii, pentru care scopul final este demolarea completă a vechilor institutii si reconstruirea lor din temelii după luminile ratiunii umane. «Între aceste extreme», afirmă Macaulay, «există o cale mai bună», cea a politicianului conciliator, the trimmer, care refuză să vadă lumea în termeni dihotomici (sau-sau) si presupune că în fiecare actiune  si persoană există «o combinatie de bine si de rău», ce impune prudentă si circumspectie din partea analistului sau actorului politic” (A.C.).
După cum se observă, Macaulay exclude, în sfera politicului, dihotomia lui sau-sau, în favoarea lui si-si, în evidentă rezonantă cu logica dinamică (lupasciană) a tertului inclus, refuzînd totodată zugrăvirea sferei politice doar în alb sau în negru. „Istoria tărilor fericite, a recunoscut Macaulay, este una a concesiilor si compromisurilor rezonabile făcute la timp de către elitele politice. Există uneori situatii de urgentă ce reclamă decizii rapide si ferme si în care ezitările sau amînările pot fi fatale” (A.C.).
O astfel de fatalitate va fi provocată de Ludovic al XVI-lea si nobilimea franceză, care au refuzat reformele lui Turgot, în consecintă, vor suporta mai tîrziu, cum subliniază ironic autorul Istoriei Angliei, ghilotina lui Robespiere.
Si totusi, cum remarcă Alexis de Tocqueville, în Introducerea la Despre democratie în America, Revolutia franceză a fost rodul dezvoltării treptate a egalitătii de conditii, a faptului că de sapte sute de ani n-a existat nici un eveniment al crestinătătii care să nu se întoarcă în folosul democratiei, n-a existat nici un om care să nu-i consolideze triumful.
Încît se întreabă: „Ar fi oare întelept să credem că o miscare socială atît de veche va putea fi întreruptă prin eforturile unei generatii? Se poate oare crede că, după ce a distrus feudalismul si i-a biruit pe regi, democratia va da înapoi în fata burghezilor si bogatilor? Se va opri ea oare acum, tocmai cînd a devenit atît de puternică, iar adversarii ei atît de slabi?”.