Atitudini

                                                                               PETRE TUTEA SI STILURILE CULTURALE (I)

                                                                                                                                                  Cassian Maria SPIRIDON

 

     Pentru autorul Tratatului de antropologie crestinã, orice formulã esteticã echivaleazã cu stilul. Singura care poate cuprinde doctrina realului fiind formula esteticã a ideilor platonice, ce, în opinia filosofului au fost mitic sau mistic concepute. Doctrina ideilor platonice îndeplinind cîteva functii, cum ar fi: trezirea omului, asigurîndu-i o liniste suveranã, prin situarea în lumea misterelor, îi aratã lumea dogmelor, spatiu în care aporiile, întrebãrile fãrã numãr etc. nu-si au rost, evidentiazã puterea umilintei si neputinta orgoliului etc, totul sub lumina înaltã a credintei eliberatoare în vointa Creatorului, prin care se deschide cale autocunoasterii si autostãpînirii si totodatã cunoasterea si stãpînirea lumii.

     Aceste afirmatii sînt înglobate în cea de-a III-a carte a Tratatului de antropologie crestinã, Stilurile, text ce serveste si de explicitare a teatrului-seminar, formulã esteticã practicatã de Petre Tutea (6 oct. 1902 – 3 dec. 1991), în piesa sa, în trei acte, Întîmplãri obisnuite.
     Între paradoxurile spiritului crestin sînt: capacitatea ca partea sã oglindeascã întregul – ca într-o hologramã – si situarea practicantului, prin credintã, în afara imposibilului.
     Rejudecînd freudismul, considerã refularea drept socialul instalat în individual. Tehnica freudianã de eliminare sau atenuare a consecintelor refulãrii, prin aducerea cauzelor în planul constiintei, în absenta moralei, este consideratã libertinaj, o formã nemãsuratã de pseudo-spovedanie, reductibilã la o eliberare material-energeticã, departe de confesiunea purificatoare a crestinilor. Atît filosofia materialistã, cît si criticismul kantian, resping, nu acceptã predeterminarea divinã. Numai inspiratia poeticã, supusã favorii divine, poate scoate, în opinia celui care a scris Cartea întrebãrilor, gîndirea din jocul contradictoriu al aparentelor si limbajului. Inspiratii sînt cei care transmit mesajele primite; întelepciunea fiind consideratã un har, „aceasta neizvorînd din viatã, cum ne aratã experienta, nefiind nici o cale spre ea, cum nu este nici spre adevãr, bine si frumos, asa cum ne aratã omul istoric. Nu este o virtute dianoeticã supremã, cum a formulat-o Aristotel, ratiunea împrãstiindu-se în timp si-n spatiu, în atitudini, sisteme, puncte de vedere si rãtãciri, cum ne-a arãtat chiar marele gînditor. A gîndit just Heidegger cînd a afirmat cã nu existã cale rationalã spre ea”, considerînd inexistentã întelepciunea umanã, formele ei de manifestare fiind o imperfectã reflectare a întelepciunii divine, vehiculatã prin predicã divinã, prelegere, monolog sau dialog. Dintre acestea, Petre Tutea, pentru exemplificare, apeleazã la: felix culpa, pia fraus, gloria victis si docta ignorantia – formule de altfel comentate si-n celelalte cãrti ale Tratatului, în special ultima.
     Felix culpa (greseala fericitã) – Sf. Augustin, într-o predicã inspiratã, dupã Petre Tutea, a considerat pãcatul biblic o gresealã fericitã, prin ea a fost posibilã venirea Mîntuitorului, astfel misterul teandriei înlãturînd adversarii antropomorfismului religios. Felix culpa mai asigurã, în crestinism, reversibilitatea proceselor biomorale si biofizice, imposibilã în stiintele omului autonom, dominate de legea entropiei.
     Pia fraus (înselãtoria pioasã), Tutea citeazã din Sfînta Evanghelie dupã Matei: „Fiti dar întelepti ca serpii si blînzi ca porumbeii”. Jertfa pentru cele pãmîntesti, în scop moral national, social, stiintific si artistic este definitã drept eroism, ca un rezultat mãrginit în timp, cea pentru adevãrurile credintei, martiriu, prin care se iese din timp. Minciuna pioasã este îndreptãtitã si moralã în lupta pentru triumful adevãrului credintei. Lupta crestinului întelept se diferentiazã de lupta pentru supravietuire biologicã, ultima „apãrînd existenta asa cum este”, iar „cea crestinã, asa cum trebuie sã fie”.
     Gloria victis (slavã celor învinsi) – antiteza încearcã sã justifice o faptã eroicã în care învinsii s-au sacrificat în apãrarea unei cauze drepte sau a adevãrului propriu-zis, cu trimitere, în spiritul crestin, la idealul purtat de credincios.
     Docta ignorantia (ignoranta în cunostintã de cauzã) – a lui Nicolaus Cusanus, evidentiazã incapacitatea omului de a cunoaste rational-autonom Divinitatea; doar credinta si revelatia sînt cãile care duc la Ea.
     Structural agnostic, Petre Tutea postuleazã foloasele stiintei si artei umane, raportate la Absolut, ca înselãtoare, dînd doar iluzia progresului, în realitate stînd pe loc, cum ar spune Sf. Augustin „joc de copii pe plaja unei mãri”.
     Poezia, consideratã inutilã, dacã e „ca arta lui Oscar Wilde”, si realã în mãsura în care poetul plin de har cuprinde în plãsmuirile lui cele douã lumi (se referã la cele douã cetãti augustiniene civitas dei si civitas terrena), cale sustinutã si de Aristotel, de a depãsi istoricul înecat în haosul faptelor si-n logica lor.
     Pentru autorul Dogmelor, lumea moralã, cu virtutile si viciile ei, reflectatã în constiinta artistilor si savantilor, constituie un mister. Sfintii, între diversele tipologii umane, enumerate cvasi-complet, au rolul de a puncta activitãtile laice: „Sînt prezenti în calendare si în temple, iar credinciosii se miscã între viatã familialã, socialã si temple, trãind sacrul în ritmica sãrbãtorilor si-n formele rituale ale vietii si mortii, pãstoriti de sacerdoti, cînd religia nu este interzisã, ci supravegheatã, ca sã nu deranjeze ordinea laicã si pe stãpîni”. Pentru omul imanent, supus erorii si suferintelor, la care urîtul si moartea sînt eterne, adevãrul, binele si frumosul se confundã cu utilul si plãcutul. Adevãrata cunoastere nu poate fi decît mediatã, cum afirma Socrate: „Autocunoasterea si cunoasterea lumii exterioare sînt imposibile fãrã prezenta zeului”, „fãrã gratie si revelatie” (Pascal). Dumnezeu, libertatea si nemurirea devin reale prin har si fictive în cãutare. Miticul lucid, aflat spiritual în cercul adevãrului, puritãtii, comparativ cu insul înecat în uitare este mai viu si mai puternic.
     Sustinînd cã sfintenia aratã deosebirea dintre singurãtatea închipuitã si însingurare, între disjunctie si certitudinea unitãtilor pure, Petre Tutea comenteazã pe Mircea Vulcãnescu, care considera absenta disjunctiei ca o trãsãturã a spiritului românesc si, în consecintã, credea cã românii nu trãiesc dialectic, nu sînt bîntuiti de antinomii si, prin credintã, decid monolinear în existentã. Apreciind disjunctia ca fiind universalã si „spiritul românesc se miscã, ne spune Petre Tutea, ca la orice rasã superioarã, între decizie si jocul contradictiilor. Este aspectul universal al spiritului lor”.
     În timp ce sfîntul percepe existenta lucrurilor, omul învãluit de mister si stãpînit de credintã ascultã glasul acestora.
     Vorbind despre artisti îi separã în trei categorii: artistul inspirat, primitor al adevãrului, binelui si frumosului, prin gratie; artistul autonom, rãtãcitor în cãutarea adevãrului, binelui si frumosului, posedat de iluzia libertãtii si creatiei, coplesit în final de tristetea metafizicã a însingurãrii; artistul angajat supus intereselor, din stupiditate sau din teama unor forte amenintãtoare, desi asemãnãtor cu cel autonom, prin lipsa accesului la triada adevãrului, binelui si frumosului, se deosebeste prin mãrginire, supunere la nevoi materiale si lipsã de caracter.
     Petre Tutea considerã stilurile „manifestãri individuale, sau globale de epocã, valori înregistrate de istorie, filosofia istoriei, a culturii, esteticã, privind toate artele – literare, plastice si muzicale – geneza lor religioasã, umanã, sau etnoistoricã, cu detalii estetice, psihologice, etico-sociale, naturale legate de peisaj, încãrcat cromatice – imagini, metafore, alegorii – sau geometrice, decorative, etic-sociale, sugestive, sau instructiv-educative, desfãsurate între ideal si scop, între plãcere si dezgust, între bucuria de a trãi si stingere sufleteascã, între normal si patologic. Prezent în schitã pe cele mai importante manifestãri ale omului fragmentat, traditional si istoric, în rase si neamuri, care pot fi oglindite în literatura dramaticã si în spectacol”.
     Pentru filosof nu existã act creator sau salt calitativ, în creatia singularã sau în grup, structurile primordiale fãcînd iluzorie viziunea diacronicã.
     Stilurile: folcloric, clasic si medieval, pãstrîndu-se în mare parte, în triunghiul Dumnezeu, naturã si om, sînt în luminã religioasã eteronome. În aceste stiluri, apreciazã Petre Tutea, sînt prezente: ordinea, ierarhia, unitatea de comandã ca expresie a principiului aristotelic, fãrã disparitia tensiunii subiect-obiect. Odatã cu nasterea umanismului sofisticii, începe autonomia insului, ce devine captiv al lumii civilizate; timp în care omul religios rãmîne liber, prin situarea extraordinarã a spiritului sãu.
     Trecînd în revistã stilurile, autorul Tratatului le va judeca prin raportare la eteronomie si autonomie.
     Spiritul speculativ autonom, indiferent de înãltimea sa, nu poate ajunge la real. „Realul pentru Petre Tutea, este divinul oglindit în viul uman etern, nemurirea integralã, nici încremenire – nemiscare – nici transformare, o materialitate misticã, de altã naturã decît materia lumii vizibile. Misterul, nu miracolul – acest fenomen desprins din modul întelegerii umane, punct de vedere situat în afara necesitãtii cuprinsã în dogma: «la Dumnezeu toate sînt cu putintã», cunoscutã si în mitologie – Galateea – materialitatea crestinã deosebindu-se de fictiunea imaterialitãtii esentelor si formelor. Tot ce este viu si etern, este creat, are substantã, formã si culoare, este purul integral, cu origine si finalitate transcendentã. «Prezent pur» – Goethe – izvorît din vointa Divinitãtii, situat peste început si sfîrsit, nesupus fatalitãtii încremenirii, sau a jocului vietii si mortii”.
     Astfel poate fi înteleasã deosebirea existentã între Divinitate si destin, luminã si întuneric.
     Nasterea conceptului care a înlocuit miturile, plãsmuiri naiv-poetice, a provocat o permanentã erodare a sufletului religios. Cînd se construieste gnoseologic pe cei doi factori: om si obiect, în absenta Divinitãtii, totul se relativizeazã.
     Termenii credintei, ce definesc suficient realul si adevãrul lui, sînt: „creatie din nimic, ordine prestabilitã, omul ca termen final al creatiei, pãcat originar, moartea, redemptiune, viziune escatologicã a nemuririi”.
     Religia este consideratã ca sediul lucrurilor în sine, în timp ce limbajul si cele sensibile doar reflectãri imperfecte ale acestora. În ce priveste teologia, ea poate apela la limbaj, cît si la substantele si figurile lumii sensibile, valoarea afirmatiilor ei nefiind conditionatã de confirmarea vreunei stiinte; pentru cã, în timp ce omul de stiintã autonom cautã adevãrul, teologul îl primeste.
     Argumentîndu-si implicit Antropologia sa, Tutea considerã crestinismul drept coborîrea Absolutului în timp, fapt  ce permite „întocmirea unei antropologii reale, dînd sens existentei umane”. În afara termenilor credintei, enumerati mai sus, nu se poate întelege „omul ca unitate somaticã, afectivã, rationalã si nemuritoare si toate formele lui comportamentale în relatiile cu semenii, cu cosmosul si cu Dumnezeu. Numai în sens crestin începutul se leagã cu sfîrsitul”.
     Cearta universaliilor din scolasticã a avut drept „rezultat autonomia gîndirii filosofice”, aceasta continuînd spiritul grecesc al pseudocreatiei. Nu va mai fi ancilla theologiae, ci ancilla scientiae, „o disciplinã speculativã legatã cînd de om, cînd de naturã, cînd de ambii factori devenind productivã fãrã adevãr”. Si filosoful îsi exprimã uimirea, nu lipsitã de ironie, cã: „existã, la rasele superioare înclinarea stranie a miscãrii spirituale în jocul dintre util si inutil, care, sub raport gnoseologic, constituie o enormã aflare în treabã, adevãrul rãmînînd cu sediul în religie, revelat, sprijinit pe credintã si vehiculat de ratiune”.
     Judecata de Apoi este principiul care miscã istoria în directia Absolutului. Suveranitatea gnoseologicã a religiei si superioritatea teologiei în raport cu stiintele si artele omului autonom sînt, afirmã apodictic Tutea, asigurate de natura transcendentã a adevãrului, primit de primii si cãutat de ceilalti. „Realul poartã pecetea eteronomiei mistice. Realismul modern s-a retras în sacerdoti, filosofi, oameni de stiintã, artisti si oameni de rînd religiosi, în temple si-n afarã de ele”.
     Modernii cãzuti în imanent, biruitori ai utilului si plãcutului, sînt urmasii sofistilor. „Stilul realist s-a nãscut sub imperiul inspiratiei, din perioada miticã a oamenilor”, si este considerat fructul sentimentului poetic al adevãrului. Aceasta-i calea pe care apar esentele supratemporale si supraspatiale în sufletul uman. Sustinînd formula lui Hamann, Poezia este limba maternã a oamenilor, considerã cã sufletul religios, inclusiv în formã miticã, afirmã desprinderea adevãrului de Sus, fixat în începutul poetic. Este în contra opiniei generalizate, ce sustine superioritatea gîndirii conceptuale, filosofice si stiintifice, fatã de cea poeticã (opinie apropiatã de a lui Aristotel, din Poetica), argumentînd cã istoria acestora îi confirmã pozitia: „Homer este actual, filosofii si oamenii de stiintã europeni rãmîn pe rînd pe drumul istoriei, de la presocratici pînã azi”. Fapt ce-l va determina pe Tutea sã afirme: „Natura religioasã a realului îi determinã, prin inspiratie, caracterul liric”.
     Calea de acces a omului la esente este posibilã doar prin inspiratie; descoperirile stiintifice fiind „reflectãri rationale imperfecte ale unui mesaj transindividual”.
     Într-o tipologie, pe care si-o recunoaste arbitrarã, ca orice punct de vedere în care atributele sînt: autenticitatea, luciditatea si rationalitatea, catalogheazã existentialistii si pseudocreatorii ca autentici, sfintii si profetii drept lucizi, iar rationali sînt considerati teologii, filosofii, oamenii de stiintã si artistii, atunci cînd „vehiculeazã mesajul divin avînd constiinta teoreticã a utilitãtilor lumii aparente si a naturii transcendente a adevãrului, binelui si frumosului, numai astfel imaginate, vorbele, semnele neevocatoare, ideile, conceptele, judecãtile si rationamentele avînd rost”.
     Pentru Tutea, creatia este reflectatã logic în principiul ratiunii suficiente.
     Într-o lume în care scepticii, oamenii autonomi, închinãtori utilului si plãcutului, sînt dominanti, filosoful se întreabã: Ce poate face artistul contemporan? Si reclamã calea pe care au mers anticii: „Spiritul lui sã se miste mistic, rational si mistic cu, sau fãrã pasiune completitudinarã, sã foloseascã cu mãsurã informatia, observatia si introspectia, sã stãpîneascã jocul intentiilor si constructiilor imaginatiei, întreg aparatul teoretic si estetic sã stea sub imperiul inspiratiei, aceasta arãtîndu-i distanta între pãmîntesc si ideal, cum a gîndit intentia artisticã Leonardo da Vinci.
     Stãrile inefabile, prezente în orice constiintã artisticã, determinã stilul si limitele plãsmuirii si comunicãrii, învãluind aspectele explicite. Trebuie privit estetic mitul lui Endymion, în care puterea Divinitãtii uneste puritatea, iubirea si frumusetea, cu somnul etern. Sacrul si satanicul, binele si rãul, frumosul si urîtul, adevãrul si eroarea, lumea polaritãtilor situeazã, aici, spiritul uman în lumea valorilor, logicul si empiricul desfãsurîndu-se axiologic, iesirea esentialã din cîmpul incertitudinilor axiologice fiind posibilã prin revelatie”.
     Exactitatea, care nu-i totuna cu precizia, tine, în viziunea lui Petre Tutea, de ideal, de natura transcendentã a dogmelor, aici limbajul nu mai opacizeazã legãtura dintre subiect si obiect.
     Mistica este transrationalã si transintuitivã, tot ce este revelat este necesar vehiculat de ratiune. În acest context se considerã cã „Eul artistic trãieste logic, empiric si informativ, în plan teologic, filosofic, stiintific si artistic si cînd nu este captivul inspiratiei, construieste logic, sau plãsmuieste imaginar, ca metafizicianul si matematicianul, uneori crezînd cã lumea închipuitã si istoricã i-apartine în mod creator”.
     Artistul autonom se pierde în meandrele imperfectiunilor psihologice, vehiculat de limbaj prin varietatea punctelor de vedere, nu acelasi lucru se întîmplã cu omul de rînd nestiutor, care trãieste, nu gîndeste.
     Fãrã liber-arbitru nu pot fi fixate responsabilitãtile, sanctiunile si pozitia omului în cosmos si în societate, natura transcendentã a liber-arbitrului fiind explicativã, nu transcendentã. În lumina religioasã a ratiunii suficiente, toate faptele cãzute în imanent stau sub semnul estetic al gratuitãtii, care absoarbe utilitatea si plãcerea. Religia este singura, gratie dogmelor, ce iese din cîmpul disjunctiilor, ipotezelor si experientei deschise, astfel omul religios este eliberat de sub presiunea incertitudinilor (a indemonstrabilitãtii axiomelor etc.), el fiind din primordii dupã chipul Creatorului. Ideile platonice sînt considerate forme ale gîndirii divine, rãsfrînte în om în forma conceptelor logice. Platon si-a redus explorãrile si expunerile la functia socraticã trezitoare a dialogurilor, deoarece a constatat cã „sistemele alunecã peste lume si lucruri”.
     Umanismul nu are acces la Absolut, doar religia crestinã, între toate religiile, sustine filosoful, „îl aratã pentru prima datã în istorie, prin Mîntuitorul nostru, valoarea ei nefiind conditionatã de realitatea atotcuprinzãtoare a puritãtii primordiale, apokatastasis origenic, imperfectiunile oamenilor fiind prinse în formula evanghelicã «multi chemati, putini alesi», calea mîntuirii fiind «strîmtã». Dacã transcendentul este oglindit neuniform cum o sã fie umanul si naturalul? Cum o sã se atingã idealul în experienta deschisã?”. Lumea si viata nefiind învãluite în mister, la modul absolut, fac posibilã descifrarea tainelor lor.
     Prin renuntarea la eteronomia divinã omul Renasterii, umanist, antropocentric, neopãgîn, autonom, cãutãtor al adevãrului în afara realului, n-a avut constiinta naturii transcendente a legitãtilor lumii.
     Contextualizînd, omul modern (în morfologia culturii actuale, ce-i un produs al umanismului Renasterii), sub aspect caracterologic, îl aflãm în cetate, în formã degradatã, drept stîlpi: sacerdotul, stãpînul si cãlãul, ultimul functionînd întîmplãtor sau deloc, iar ceilalti devenind fantome, si aceasta, în viziunea filosofului, pentru cã asa cere schopenhaueriana canalie suveranã si drepturile omului.
     Omul democratiei, cetãtean al unei singure lumi (civitas terrena), este considerat inferior omului Evului Mediu, trãitor în cele douã lumi (civitas Dei si civitas terrena). Fatã de omul autonom, misticul „trãieste puternic aceste lumi, nu dispretuieste si nu evitã lucrurile trecãtoare, dar nu se îneacã în devenirea lor aparentã, stie cã «lumea are farmec si frumusetea apartine Divinitãtii», cum spune un medieval”. Si, dupã ce defineste religia ca primire a Absolutului revelat, exprimatã în dogme, apreciazã cã, în epistemologia misticã, „omul întreg se miscã între extaz si explorare, stiind cã nimic nu-i apartine”. Superioritatea îi este asiguratã de capacitatea de a-si stãpîni instinctele, de a-i supune trebuintele si dorintele idealului manifest în conceptul religios, în individualul aristotelic vãzut în modul crestin al eternitãtii si vocatiei.
     Modalitãtile gnoseologice, etice si estetice ale idealismului, materialismului si panteismului sînt private de adevãr; revelatia fiind singura formã de cunoastere a adevãrului.
     Autonomia spiritului si demnitatea umanã afirmate de formalismul kantian sînt doar închipuite, asemenea demnitãtii panteiste a omului hegelian.
     Gîndind platonic, remarcînd imperfectiunile limbajului, autorul Dogmelor neagã posibilitatea unei logici gramaticale a realului: „Contractul cu adevãrul îmbracã însã douã forme: revelatie aici si contemplatie dincolo – mod crestin, amintire aici si contemplarea dincolo – mod platonic. La amîndouã modurile, este comunã vocatia, în sens religios, valorile reale, ca esentã, sînt daruri mistice, nu constructii axiologice”.
     Dacã Divinitatea n-ar fi creat lumea ex nihilo, atunci ar fi rezultat cã natura este eternã, conform teoriilor materialiste.
     Calea mînturii nu-i echivalentã cu eliberarea de frãmîntãrile vietii, a se vedea Iov: „Salvarea propriu-zisã înseamnã, pentru Tutea, nemurire integralã, în sensul viziunii exchatologice crestine. Aceastã nemurire este legatã de puterea salvatoare a Divinitãtii, cum ne-a arãtat Mîntuitorul. Atît determinarea cît si indeterminarea în lumea de aici sînt iluzorii”. Ne diferentiem de celelalte vietuitoare prin rîs, prin credintã si prin sperantã.
     Natura, consideratã de materialisti unitatea tuturor unitãtilor, nu este întîlnitã nicãieri. Criticînd materialismul, atentioneazã: „Materia în conceptia materialist-dialecticã este consideratã izvorul tuturor lucrurilor si ca atare nu existã, decît în formele lucrurilor sensibile care o presupun. Este infinitã în timp si-n spatiu, deci necreatã, dar nu împrumutã lucrurilor izvorîte din ea aceastã infinitate, fiindcã aceste lucruri sînt stãpînite de finitudine.
     În ceea ce priveste istoria, întîlnim aceeasi neacoperire si acelasi stil contradictoriu. Istoria exprimã desfãsurarea în timp si-n spatiu, cum spune Manifestul comunist, a luptelor de clasã în toate societãtile umane. Triumful comunismului pune capãt regimului social al claselor antagonice. Aceasta înseamnã sfîrsitul istoriei”. Sfîrsit al istoriei pe care Fukuyama l-a teoretizat abia dupã cãderea comunismului.
     Referindu-se la români, Tutea face cîteva observatii, credem corecte: „În rasa noastrã, întîlnim nelinisti în sine si rafinament tãrãnesc nedepãsit de cel citadin: geometrism neevocator în arta plasticã, joc de linii pure peste lucruri care tac, neliniste poeticã pur interioarã: «dor transobiectic si transorizontic si jale transobiecticã si transorizonticã» (Lucian Blaga). Subiectul pur transsenzorial în acest om rural, care nu se îneacã în voluptate, acel tãran cunoscut de mine, care face baie în rîu îmbrãcat, ca unii regi ai Frantei în fata curtenilor. Pudoare latinã înnobilatã crestin, puritate fãrã ostentatie, eteronomie etico-religioasã. Formele decadente, stãrile contradictorii sau confuze ale sufletului, privesc insul citadin, autonom, descompus si orgolios. Acestui om miscat între semn si lucru, între vechi si nou, între purul imaginar si impur, îi place alunecatul în jos, în substanta lui animalã, mãrindu-si chinul absurd si steril. Golit de spirit, se cautã neaflîndu-se si cautã îndemnat de iluzia gãsirii adevãrului aici. Si misticii lucizi, trãitori vigurosi ai celor douã lumi, cautã utilul, dar fiind setosi de perfectiune, nu se opresc la acest nivel”.
     Trecînd în revistã atributele ce-l caracterizeazã pe omul Renasterii, considerã secolul al XV-lea, Quatrocento, drept unul de gestatie si elaborare, de trecere din Evul Mediu spre lumea modernã, de la vîrsta eroicã la vîrsta burghezã, de la societatea cavalereascã la societatea civilizatã, de la credintã si autoritate la cercetare liberã, de la barbarie scolasticã la cultura clasicã etc., dar, în tot acest conglomerat de forme si idei, arta lipseste, avem analizã, nu si sintezã.

     În contextul acestor schimbãri radicale, calea aleasã de cãlugãrul Savonarola de a restaura credinta prin autodafé, atacînd cãrtile, picturile, valorile, ele fiind efectul nu cauza rãului, nu a putut împiedica, nici mãcar încetini drumul umanismului.

     Cum precizeazã Tutea: „Rãul este în constiintã si în constiintã nu poti sã pui nimic cu forta. Este nevoie de secole înainte ca o constiintã colectivã sã se formeze; si, odatã formatã, ea nu se poate pierde într-o zi. Cine a urmãrit expunerea mea si a vãzut pe ce cãi lente si necesare s-a format constiinta italianã, poate sã-si dea seama cã actiunea întreprinsã de cãlugãr nu dovedea nici judecatã sãnãtoasã si nici bun simt. În istorie existã imposibilul, ca si în naturã. Iar cãlugãrul care voia sã readucã Italia la barbarie spre a o vindeca, se lupta cu imposibilul”.
     Socrate si Platon, dintre necrestini, prin identificãrile religioase si morale cu cele ale lumii noi, atestã, în opinia autorului Sistemelor, ideea omului etern.
     Pornind de la ideea cã rationalul si magicul nu pot înlocui misticul credinciosului primitor, face o apologie a rãzboiului ca un rãu necesar în contra minciunii si sireteniei vehiculate de prosti sau de sofisti, ce meritã a fi pedepsiti: „Rãzboiul legitim, este formã a ordinii, «rãul necesar» ales de întelepti în lupta cu nãucii. Eu gîndesc rãzboiul si pacea, tirania si libertatea în stilul alternantelor necesare în istorie gîndit si de Sfîntul Toma D’Aquino, cînd omul rãtãceste prin libertate nelimitatã si trebuie adus în tiparele ordinii”.
     Calea aleasã de florentini, cînd au legat lumea aceasta de unitatea divinitãtii creatoare, a fost una beneficã, în contrast cu a lui Savonarola. Tutea este pentru „lux, fãrã luxurã, bogãtie nelimitatã si putere pusã în slujba ordinii, fãrã rapacitate, dispret fatã de avaritie, înavutirea normalã fiind fructul hãrniciei, iscusintei si economisirii;  veselie, fãrã spirit batjocoritor”. A trãi moral crestin, înseamnã  a întelege dreapta ordine conservatoare a vietii umane, ca fiind predestinatã. Oamenii în fata lui Dumnezeu sînt toti egali, în naturã sînt permanent inegali.
     Într-o societate functionînd natural stãpîneste homo faber, care, prin afirmarea sa instituie ordinea întemeiatã pe ierarhia inegalitarã, care s-a dorit corectatã tiranic-politic de ideologia si puterea comunistã; în ordinea crestinã, unde functioneazã „familia, proprietatea individualã si ierarhia socio-statalã, stãpîneste homo religiosus, a cãrui atitudine este determinatã de iubire, care implicatã în ordinea naturalã este chematã sã-i corecteze asperitãtile, cei tari neavînd nici un drept, ci datoria de a-i ajuta pe cei slabi”.
     Filosoful este adeptul principiului cã „un ins, purtãtor de adevãr, salveazã un neam întreg captiv al unei erori”.