La începutul lunii august din acest an a plecat dintre noi – pentru totdeauna, unul dintre ultimii supravietuitori ai „experimentului” Pitesti (cum este supranumitã „reeducarea” detinutilor politici în închisoarea de aici, mai apoi extinsã si în alte locuri din tarã, între anii 1949-1952), Costin Merisca.
Nãscut la 21 martie 1927, într-o localitate în apropiere de Iasi, între 1946-1948 va fi student la Facultatea de Litere si Filosofie a Universitãtii din Bucuresti. Aici îi are ca profesori, între altii, pe G. Cãlinescu si Tudor Vianu (scriitor despre care va si scrie în ultima sa carte antumã, Amalia si alte fãpturi, apãrutã cu circa o sãptãmînã înaintea mortii – (de altfel sînt si alti scriitori descrisi în paginile de memorialisticã ale volumului de povestiri). Între 1948-1953, va fi detinut politic, în principal la Pitesti. Dupã eliberarea din închisoare va primi domiciliu obligatoriu (D.O.) în satul de bastinã. În 1954 îsi va relua studiile si va lucra ca profesor de liceu pînã la pensie, fiindu-i închisã cariera universitarã din cauza dosarului de fost detinut politic. Din aceeasi cauzã, nici cãrtile nu-i vor fi publicate. Primul volum îi apare abia în 1993, Tãrîmul Gheenei, cu o prefatã de Paul Goma.
Detinut la Pitesti, prozatorul Costin Merisca va fi un mãrturisitor, unul lucid, lipsit de patimã, cu o detasare pe care doar cel trecut prin iadul suferintei si-o poate permite. Între primele cãrti publicate, practic prima în spatiul românesc despre „reeducarea” de la Pitesti, va fi Fenomenul Pitesti, ce vede lumina tiparului în primãvara lui 1990, dupã ce fragmente cuprinzãtoare au fost transmise în 1975-1976 la Radio Europa Liberã. Prima editie a Fenomenului Pitesti va fi publicatã de Virgil Ierunca, la Paris, în 1981, în Colectia „Limite”. Cartea este închinatã memoriei lui Ovidiu Cotrus, fãrã de care, precizeazã Virgil Ierunca, aceastã mãrturie n-ar fi fost cu putintã.
Reeducarea de la închisoarea Pitesti, instrumentatã de Securitate, ce-l avea comandant suprem pe generalul Nicolski, cu stirea  si aprobarea fãtisã a conducerii comuniste, a debutat în 6 decembrie 1949 si avea drept scop anihilarea rezistentei morale a tinerilor detinuti politici, majoritatea studenti si elevi de liceu. (Alexandru Nicolski va conduce 16 ani Securitatea, de aici va iesi la pensie si a mai trãit cîtiva ani dupã decembrie ’89, fãrã ca nimeni sã-l fi tras la rãspundere pentru faptele sale abominabile.)
Experimentul de la Pitesti se va rãspîndi si în alte închisori din România, pentru a    se stinge, la ordinul stãpînirii, în august 1952. Douã au fost motivele, în opinia lui Virgil Ierunca, pentru care uitarea si tãcerea au cuprins aceste incredibile fapte: „Mai întîi, cenzura oficialã a functionat cu atît mai drastic, cu cît procesul cu tapi ispãsitori înscenat de comunisti n-a putut sã fie destul de bine pus la punct spre a se desfãsura la lumina zilei si a acredita versiunea doritã de partid. Apoi, si aici stã, fãrã îndoialã cheia tãcerii, victimele reeducãrii au fost nevoite sã devinã, la rîndul lor, cãlãi. Or, cãlãul – chiar împotriva vointei si firii lui – nu se grãbeste niciodatã sã-si mãrturiseascã crimele. De-a lungul experientei de la Pitesti, categoria martorului inocent a fost pur si simplu suprimatã”.
Între cei, nu foarte multi, care au rupt acest vãl al tãcerii s-a aflat si Costin Merisca. Prima sa carte, Tãrîmul Gheenei, a fost un „roman” memorialistic de sertar, cum va remarca Paul Goma: „Primul «pitestean» care si-a scris Patimile în România, înainte de a primi (în decembrie ’89) autorizatie de la politiune (un adevãrat text-de-sertar; sau… pasaport-pentru-esafod) este Costin Merisca”. (În parantezã fie spus, încã o carte de sertar ce demonstreazã în contra celor ce au sustinut cã în România n-a existat o astfel de literaturã.)
Reeducarea avea ca sursã de inspiratie teoriile lui Makarenko, afirmate de acesta în Poemul pedagogic, cu aplicatii la detinutii de drept comun, unde, cum expliciteazã sintetic Virgil Ierunca, „infractorul, constient cã e un element declasat care nu mai are altã salvare decît sprijinul partidului, îsi ia sarcina de a-i reeduca pe altii, care au fost în situatia lui, pe drumul cel bun”. În fapt, totul se reducea la aplicarea torturii neîntrerupte.
Cel care va prelua, organiza si conduce reeducarea la Pitesti este Eugen Turcanu, membru în Frãtiile de Cruce în anii 1940-1941, de unde se retrage imediat dupã înãbusirea rebeliunii legionare. Dupã 23 august 1944, se va înscrie printre primii în partidul comunist. Student la drept, foarte apreciat agitator de mase, este bine vãzut de partid, în 1948 devine membru în biroul judetean de partid din Iasi. De aici este trimis la Bucuresti la specializare pentru a pleca în calitate de diplomat la Berna. Cariera sa de activist comunist va fi frîntã cînd unul din lotul lui Alexandru Bogdanovici – sef legionar, va recunoaste sub torturã cã la o întîlnire cu acesta a participat si Turcanu. Imediat va fi arestat si închis la Suceava, inclus în lotul Bogdanovici. Eugen Turcanu nu uitã si nu iartã pe fostul lui sef, pentru cã l-a trãdat; Alexandru Bogdanovici va muri în timpul reeducãrii, chinuit de el.
Initial reeducarea debuteazã la închisoarea de tranzit de la Suceava, unde Bogdanovici citeste colegilor sãi de celulã cãrti marxiste, încercînd o îndoctrinare ideologicã pasnicã. La aceastã actiune se alãturã si Turcanu, devenind un fel de adjunct al „initiatorului”. În scurt timp, nesuportînd rolul secund si manifestîndu-se mult mai intransigent si de neclintit în a urma linia ideologicã, îsi va forma propriul sãu grup. Transferat la Jilava, dupã o întrevedere cu Nicolski, cînd se vor pune la punct cu noul stil de reeducare, va forma, împreunã cu vreo zece-douãzeci de studenti, O.D.C.C. (Organizatia detinutilor cu convingeri comuniste); organizatie ce nu va fi deconspiratã pînã la declansarea reeducãrii prin torturã neîntreruptã.
Studentii de la Jilava dar si de la alte închisori vor fi afluiti la Pitesti, o închisoare complet izolatã de oras. Nimeni din cei adunati acolo încã nu stia ce infern se va declansa începînd cu 6 decembrie 1949.
Reeducarea se producea în patru etape. Prima era denumitã demascarea externã – în care detinutul îsi afirma lealitatea fatã de partid si O.D.C.C., mãrturisind tot ce reusise sã nu spunã în timpul anchetelor de la Securitate, toate legãturile din afarã si complicitãtile, cei care l-au ajutat etc. Informatiile obtinute, se întelege, prin torturã, în aceastã etapã depãseau tot ce adunaserã cei de la Securitate în timpul anchetelor. Urma demascarea internã, cu mult mai bogatã si mai pretioasã în date pentru Securitate. Cel schingiuit demasca pe cei care i-au fost alãturi, l-au sprijinit pentru a rezista regimului din detentie – prieteni, camarazi de celulã, personal administrativ al închisorii, anchetatori sau militieni vag binevoitori etc.
Cele douã etape, prin informatiile furnizate, aduceau servicii de nesperat, în conditiile unor anchete obisnuite, Securitãtii; îi permitea arestarea elementelor dusmãnoase din afarã si eliminarea din administratia internã a personalului mai îngãduitor.
Dupã epuizarea primelor douã se trecea la a treia etapã, demascarea moralã publicã, în care studentul era obligat sã-si calce în picioare tot ce avea mai sfînt, familie, prieteni, iubitã sau sotie, pe Dumnezeu; nimic nu era iertat, era pus sã inventeze cele mai îngrozitoare lucruri la adresa celor dragi, cu detalii de neimaginat despre prostituarea mamei, incesturi etc. Toatã viata intimã era umplutã cu noroi. Cînd orice urmã de personalitate dispãrea sub torturã si propria avalansã de aberatii, abia atunci Turcanu îl considera pe detinut demn de a fi admis în rîndurile O.D.C.C. (odecaca – dupã pronuntia ascunsã a celor din celule). În ultima etapã, care anula orice sperantã de recãpãtare a demnitãtii, reeducatul primea sarcinã sã instrumenteze reeducarea celui mai bun prieten al sãu, torturîndu-l cu mîinile sale, transformîndu-se, la rîndu-i, din victimã în cãlãu. Ultimele douã etape ale reeducãrii tinteau pulverizarea moralã si anularea personalitãtii detinutului. De aceastã datã experimentul de la Pitesti intrã în aria patologiei mintale – dupã expresia lui Virgil Ierunca.
Tortura continuã era cheia succesului în cele patru etape, toate la fel de zdrobitoare de trup si de suflet.
În Tragedia Pitesti, Costin Merisca îsi propune si realizeazã, cum precizeazã si în subtitlu, o cronicã a „reeducãrii” din închisorile comuniste.
Unicitatea fenomenului Pitesti este datã de metodele de constrîngere (violentã maximã, martiriu, torturã neîntreruptã) care au dus, în opinia celui trecut la rîndu-i prin acest îngrozitor experiment, la transformarea oamenilor în monstri (procesul tragic al uciderii personalitãtii si al mutilãrii sufletesti, cînd unele victime ajung cãlãi). Aplicarea acestui experiment îsi are asemãnarea doar în spatiul asiatic, cu deosebire în lagãrele Chinei, realizatã, e drept, cu mai multã subtilitate si cu efecte de pulverizare a personalitãtii aproape totdeauna definitive.
Costin Merisca apreciazã cã la noi reteta a fost aplicatã în „supradoze extranocive de cãtre creierele diabolice ale unor indivizi, în majoritate alogeni, calificati la Moscova si cocotati în fruntea Securitãtii române de atunci”.
În anii ’50 se tortura în toate închisorile din România, dar, dupã anchetã, detinutul revenea în celulã, unde, de era singur, avea rãgazul sã-si revinã, sã se refacã fizic si psihic; dacã nu era singur colegii îl îngrijeau, îl îmbãrbãtau, întãrindu-l pentru viitoarele încercãri, nu si la Pitesti. Cum precizeazã autorul Amaliei si alte fãpturi: „La Sigurantã aveai un singur anchetator, maximum doi. Te puteau plesni din cel mult douã pãrti. Dar sã sarã 20-30 de oameni dintr-o datã pe tine!… Si cine? Tocmai camarazii tãi de suferintã si de idei, care n-o fãceau pentru cã asta le era meseria si trebuia sã le meargã salariu, ci o fãceau cu osîrdie, ca sã-l convingã pe Turcanu si sã se convingã unul pe altul cã o fac cu urã, din convingere, cu hotãrîrea de «a termina cu trecutul»”.
„Reeducarea” se întemeia pe închiderea în aceeasi celulã a tortionarului cu cel torturat si pe a nu îngãdui celui din urmã nici o pauzã, nici o clipã de rãgaz. Se luau toate mãsurile ca cei torturati sã nu se poatã sinucide, aflati sub permanentã supraveghere, orice încercare era aspru sanctionatã. Au fost foarte putine cazuri din cei care nemairezistînd au reusit sã-si ia viata. Multi au înnebunit, s-au smintit cu totul. În cartea lui Costin Merisca sînt, ca într-un catalog al ororii, nominalizate astfel de cazuri, locurile unde s-a aplicat „reeducarea”, cine si cui, perioadele, cine dintre gardieni si comandanti au participat sau asistat în direct la aplicarea acestor nesfîrsite torturi etc. Se aflau, dupã spusele sale, într-un imperiu al suspiciunii, al delatorilor, al urii. De remarcat evolutia fenomenului prin rafinarea mijloacelor de torturã motivatã de amplificarea stãrii de alienare a tortionarilor, a sadismului lor, dar si de încercarea de a micsora procentul cazurilor mortale.
La Gherla celulele de reeducare sînt botezate de cãtre victime: Camera mortii, Camera nebunilor, Camera chinezeascã etc.
La intrarea în închisoarea Pitesti, pe frontispiciu era scris: Pentru dusmanii poporului nu existã nici milã, nici îndurare. Si, într-adevãr, cum si subliniazã Costin Merisca, Pitestiul a fost o insulã a terorii absolute. Aici supliciile „reeducãrii” erau infernale, conform dispozitiilor  minutioase date de ofiterii politici lui Turcanu, dar pe care unii schingiuitori le-au amplificat si diversificat. Voi apela la descrierea, in extenso, a torturilor aplicate de reeducatori si prezentate cu obiectivitate si luciditate de autorul Tragediei Pitesti: „Te obligau sã mãnînci pîinea din trei înghitituri sau, dimpotrivã, sã stai cu pîinea în gurã zile întregi; sã mãnînci stînd într-un picior; sã guiti ca porcii si sã mãnînci din «treucã» mîncare fierbinte, cu mîinile la spate, deci fãrã ajutorul lor; pe burtã sau în genunchi, aplecat deasupra gamelei, ti se dãdea cîte o loviturã scurtã cu bocancul, arzîndu-ti fata cu arpacasul fierbinte si mozolindu-te; ti se adãugau cantitãti exagerate de sare în mîncare (metoda Grama), dupã care, timp de cîteva zile, nu ti se dãdea apã, apoi îti dãdeau apã cu foarte multã sare în ea.
În afarã de faptul cã organismul era foarte slãbit, dupã luni si ani de înfometare, tortionarii inventau pozitiile cele mai chinuitoare: sã intri si sã iesi de sub prici, la «serpãrie», în zece secunde, dar ore în sir, la comandã; sã stai în sezut nemiscat, pe scîndura priciului, cu privirea fixatã la degetul mare de la picioare sau cu mîinile întinse la vîrful picioarelor, cîte 16 ore pe zi, timp de cîteva sãptãmîi, ceea ce-ti crea o stare dementialã, ajungînd sã misti intentionat cîte un deget, ca ei sã te loveascã iar tu sã profiti pentru a-ti schimba cît de cît pozitia (metoda Neculai Popa); sã faci sute de genoflexiuni, fandãri, culcãri, tumbe pe ciment, sãrituri ca broasca; sã stai cîte o sãptãmînã într-un picior, cu ochii la bec sau cu mîinile în sus, supravegheat de plantoane; sã stai în picioare, cu mîinile în sus si bagaj în spate, cîte douã zile si douã nopti; sã fii pus sã te îmbraci cu tot ce ai si apoi sã ti se lege, de mîini si în spate, bagaje si greutãti de 20-40 kg, timp de 4-5 ore, pînã lesinai;  sã freci mozaicul, pînã la epuizare, înaintînd ca broasca, fãrã sã-l atingi cu genunchii sau sã freci pe jos în timp ce altii te cãlãreau; sã salti ca mingea si sã mergi în patru labe pînã la tinetã; sã ti se acorde la WC doar 20 de secunde de om; sã ti se interzicã sã dormi noaptea sau sã te trezeascã brusc din somn, la mici intervale de timp; sã te trînteascã de la înãltime pe mozaic; sã te asfixieze cu pãtura în cap, sau sã te culci pe burtã si 5-10 oameni sã se tot urce unul peste altul deasupra ta, pînã ce simteai cã esti strivit si sã te acopere cu pãtura ca sã te sufoci; sã stai într-un picior pe hîrdãu, cu mîinile în sus, cîte 24 de ore, pînã cînd cãdeai lesinat; sã stai cîteva nopti cu picioarele în sus, uitîndu-te la bec.
Bãtãile erau si ele înfiorãtoare: te bãteau la palme pînã se învineteau; te puneau sã te bati unul cu altul; se urcau si jucau cu picioarele pe tine, te loveau cu bocancii sau cu ciomege, în cap si în coaste; te dezbrãcau complet, dupã care erai obligat sã alergi printre „furcile caudine”, adicã, tortionarii asezati pe margini, în cerc, te loveau unde te nimereau, cu bete si curele, pînã ce cãdeai jos în nesimtire sau, în altã variantã, te învîrteai în jurul unei cozi de mãturã, în timp ce ei te loveau (metoda Romanescu); te „crucificau”, adicã, urcat dezbrãcat pe o masã, un servet sau ciorap în gurã, erai tinut de mîini si de picioare si bãtut peste spate, fese si la tãlpi de cãtre doi dintre ei, care, se schimbau cînd oboseau, cu altii doi, asezati de o parte si de alta a mesei, cu nuiele, bete, pari, picioare de la caprele priciurilor, cozi de mãturã, bucãti de scîndurã, cabluri, curele împletite, vînã de bou. Dupã bãtaia la tãlpi, te puneau sã joci pe cîrpe ude, pentru ca tãlpile sã se dezumfle si sã poatã continua bãtaia. Dupã ce tocau pe tot corpul pînã cãdeai în nesimtire, erai înfãsurat în cersafuri ude si urma bãtaia pe rãni deschise, peste plãgile mai vechi.
Erau provocate cu predilectie durerile violente: te obligau sã te bati cap în cap cu altul sau sã te izbesti singur cu capul de pereti pînã se umfla capul; îti fracturau coastele; te bãteau la vîrful degetelor si la fluierele picioarelor; te loveau cu vîrful pantofului în ficat (lovitura Diaca); te strîngeau de gît si jucau cu genunchii pe pieptul tãu (metoda Turcanu); sau te sugrumau, legat la ochi, dar si de mîini si picioare; îti strîngeau mîinile cu usa; îti scoteau dintii si mãselele cu pumnii sau cu bocancul (metoda Turcanu); îti smulgeau mustãtile; îti smulgeau pãrul din cap cu ajutorul unui nasture prins de o atã; îti striveau pe rînd fiecare falangã a degetelor de la mîini si de la picioare cu un cleste de lemn; îti ardeau cu tigara pãrti ale corpului, mai ales fesele.
Era înjositã, batjocoritã demnitatea umanã: erai vopsit pe fatã cu pastã de dinti sau cremã de ghete, ti se punea un colac de WC în gît si erai obligat sã reciti poezii de autobatjocorire; dacã aveai deranjat stomacul, cînd stãteai pe tinetã, erai admonestat cã esti un nesimtit, cã ai stricat aerul; te obligau sã lingi closetul; erai tinut fortat («botezat») cu capul în hîrdãul cu urinã si excremente, pînã la sufocare; erai pus sã te tragi cu altul de organele genitale sau unul din ei îti bãga în gurã penisul sãu; dacã te scãpai pe tine în timpul bãtãii, erai obligat sã-ti mãnînci fecalele si sã lingi izmenele murdãrite sau sã mãnînci fecalele altuia din propria-ti gamelã pentru mîncare, fãrã sã ti se permitã apoi s-o speli; erai constrîns sã te sãruti reciproc, cu altii în fund;  erai silit sã urinezi unul în gura celuilalt; cînd cereai apã ti se dãdea urinã de la tinetã sau se urinau în gura ta, sau erau pusi ceilalti sã te scuipe în gurã; erai obligat sã te scuipi reciproc cu altul în fund si apoi sã te lingi acolo unul pe altul; te ungeau pe la gurã si în gurã cu un bãt uns la WC în materii fecale; erai silit sã-ti bagi degetul în fund si apoi sã-l sugi.
Apostaziile si blasfemiile erau la ordinea zilei. Erai fortat sã-ti renegi conceptiile prin relatãri mincinoase despre sefii politici, despre comandantii legionari, despre rege, despre mosieri, preoti, pãrinti (la Gherla, fiul a fost pus sã-si batã tatãl si invers); sã defãimezi figurile sfinte ale crestinãtãtii si ale familiei tale, inventînd autobiografii aberante, monstruoase, denigratoare pînã la absurd; sã minti c-ai avut relatii sexuale cu sora sau cu mama ta, cu diverse animale. Mai ales de sãrbãtori, dar nu numai, erau regizate procesiuni religioase, conduse de teologi cîntînd melodii bisericesti, în timp ce fãceai onanie în public, închinîndu-te si sãrutînd un falus din sãpun care semnifica pe Iisus Hristos sau un sex de femeie care ziceau cã e Maica Domnului si erai silit sã bei «aghiazmã» din urinã si sã te împãrtãsesti cu «anafurã» din excremente”.
La acest summum dantesc nu se mai poate adãuga nimic. Nu ne rãmîne decît tãcerea si groaza cã asa ceva a fost cu putintã.
La mijlocul anului 1952, Securitatea si conducerea partidului hotãrau încetarea „reeducãrii” prin torturã neîntreruptã. Si cum trebuiau aflati niste tapi ispãsitori, s-a înscenat un proces tipic comunist, de demascare a celor care au introdus „reeducarea” în închisori la ordinul sefilor legionari din afara tãrii, fãrã stirea partidului si guvernului. Versiune aberantã, pe care nici cei care au instrumentat-o n-au sustinut-o pînã la capãt. Cert este cã o parte dintre detinutii tortionari, în frunte cu Eugen Turcanu, au fost condamnati la moarte si executati; ofiterii de securitate, gardienii, comandantii de închisori implicati n-au avut de suferit mare lucru; la scurt timp au fost eliberati. Adevãratii vinovati n-au fost nici atunci, nici dupã Revolutie judecati si condamnati.
Vinovatii reali de cele întîmplate la Pitesti, cum precizeazã Virgil Ierunca în Fenomenul Pitesti si aproape identic Costin Merisca în Tragedia Pitesti, au fost autoritãtile comuniste, cei din conducerea Securitãtii, initiatorii demascãrilor si, în al doilea rînd, grupul celor vreo 20 de detinuti condusi de Eugen Turcanu, care au torturat fãrã a fi fost ei însisi torturati mai înainte. „Dar în nici un caz, atentioneazã Costin Merisca, nu-i putem pune alãturi pe cei care, torturati, au devenit ei însisi tortionari”. Ne întrebãm, alãturi de Virgil Ierunca, cine poate avea dreptul sã-i judece pe acestia?
În 1999, doi cineasti francezi, Anca Hirte si Jean Legeaux, realizeazã documentarul Treptele cãderii, apelînd la trei dintre supravietuitorii reeducãrii de la Pitesti: Paul Caravia, Nicolae Ionitã si Costin Merisca, documentar ce va fi vizionat la Paris, între altii, si de Monica Lovinescu. Mãrturiile sînt zguduitoare, imaginea reusind acolo unde cuvintele sînt neputincioase. Cum se explicã absenta acestui documentar de pe ecranele de cinematograf si de televiziune din România? Cred cã rãspunsul îl stim cu totii, dar ne arãtãm preocupati de alte probleme, mult mai importante, procedînd ca în cazul pacientului lui Freud, închidem cosul de hîrtii cuprins de flãcãri în dulap, crezînd cã am scãpat de incendiu.
Citim într-un P.S. la o amintire de la Cenaclul Sburãtorul cuprinsã în Amalia si alte fãpturi, urmãtoarele: „N-am crezut cã dupã 54 de ani, ridicând receptorul, de la celãlalt capãt al firului, voi auzi din Paris: «Aici Monica Lovinescu». Mã felicitã pentru aparitia mea în filmul documentar Treptele cãderii, realizat de doi cineasti francezi. Eram de-a dreptul coplesit de surprizã si de emotie”.
În finalul Tragediei Pitesti, supravietuitorul diabolicului experiment apreciazã drama pitestenilor mult mai lungã si mai complicatã decît se crede în general; teroarea intratã în oase, ne spune, n-a mai iesit din noi ani de zile. Aflati în libertate, s-au izolat singuri, stãpîniti, unii dintre ei, si acum de o fricã maladivã. Revenirea la normal a fost îndelungã si chinuitoare, rãnirea sufletului e de obicei bruscã, dar cicatrizãrile cer timp.
Costin Merisca, Dumnezeu sã-l odihneascã, mult a pãtimit cît a fost pe pãmînt, se aratã încrezãtor în sansele recuperãrii celor „reeducati”: „Acei dintre noi încã timorati, si nu numai cei trecuti prin sindromul Pitesti, de obicei tac si-si refuleazã amintirile. Din punct de vedere psihologic e cea mai proastã solutie. Ei ar trebui sã povesteascã, sã facã mãrturii mãcar prietenilor intimi sau duhovnicului, epuizînd astfel tot infernul acumulat în suflet. Spovedania are un miraculos efect purificator.
Important este totusi cã, în finalul finalului, experimentul Pitesti, pentru cei care nu s-au dereglat grav, a esuat. Treptat, mai devreme sau mai tîrziu, cu infime exceptii, fostii «reeducati» si-au regãsit echilibrul, verticalitatea”.
Nadejda Mandelstam, în amintirile sale, crede cã „problema de cãpetenie este de a învinge amnezia. Trebuie ca totul sã se plãteascã, altfel nu existã viitor” si afirmã, în alt loc: „trecutul nu poate fi falsificat, pentru cã fiecare dintre cei care au fost exterminati are, mai departe, cuvîntul lui de spus”.