Atitudini

                                                MODERATIA, O POSIBILĂ CALE REGALĂ (I)
                                                                                                                                                  Cassian Maria SPIRIDON

         Raymond Aron, poate cel mai fericit exemplu de practicant al artei moderatiei si eticii responsabilitătii din secolul care a trecut, considera, cum aflăm din Spectatorul angajat, că în politică, lupta nu se dă niciodată între bine si rău, ci între preferabil si detestabil. În această frază cred că putem decela natura si complexitatea moderatiei politice.
Un atractiv excurs în descrierea farmecului discret al moderatiei si paradoxurile ei oferă cartea profesorului de stiinte politice de la Universitatea Indiana, Bloomington, Aurelian Crăiutu. Încă din primele pagini ale volumului Elogiul moderatiei, apărut anul trecut la Polirom, este delimitat spatiul de manifestare al moderatiei si sînt prezentate succint intentiile si aria cercetărilor privind natura si limitele politicii, cercetare asezată în continuarea celor din Elogiul libertătii (Polirom, 1998). Atitudinea dihotomică îi este cu totul străină, la fel maniera maniheistă de abordare a fenomenelor socio-politice. Refuză să împartă universul în spirite bune (moderate) si rele (lipsite de moderatie), arătîndu-se totodată mefient fată de posibilitătile moderatiei de a fi, în orice context, o retetă perfectă a succesului în politică, si crede că ea depinde în mod esential de contextul istoric si revine adesea la a căuta o cale de mijloc între extreme pentru a păstra echilibrul amenintat al cetătii. În concluzie: „moderatia nu e o virtute  pentru toate anotimpurile. Uneori se cuvine să fim lipsiti de moderatie, mai ales atunci cînd sîntem chemati să denuntăm la timpul oportun regimuri si principii politice inacceptabile (de exemplu, sclavia sau atrocitătile regimurilor comuniste si fasciste)”.
A fi moderat si să ai întelepciunea practică sau, altfel spus, simt politic, sînt atitudini (calităti) aflate între cele mai dificile de urmat si aplicat în activitatea curentă a relatiilor social-culturale si politice.
Virtute tipică societătilor liberale (burgheze), moderatia refuză frenezia, avîntul revolutionar, maniheismul usor de înteles si acceptat pentru cei care nu văd, în libertătile civile si principiile societătii liberale decît palide concesii si compromisuri regretabile care trădează o gravă lipsă de vitalitate. Astfel, cum ar spune Cioran, un democrat nu este altceva decît un tiran de operetă, ce nu-si merită respectul celor însetati de autenticitate si aventură. A nu accepta că esenta politicii este compromisul rezonabil, deschide larg portile dogmatismului, fie de dreapta, fie de stînga – cu efectele pe care le-am cunoscut, multi dintre noi, în direct. Nu între un bine absolut si un răul absolut avem de ales în sfera politicii, ci între ceea ce este dezirabil si ceea ce este indezirabil, sau, cu vorbele lui Raymond Aron, între ceea ce este preferabil si ceea ce este detestabil. Între bine si dezirabil este de preferat ultimul, cu semne mai mari de împlinire, fiind mai bine pliat pe realitatea socio-politică. Efortul politic într-o democratie trebuie să se îndrepte, de preferat nu în contra răului, un concept prea general si mult prea abstract, ci în contra indezirabilului, mai concret si mai simplu de controlat si stîrpit.
Aurelian Crăiutu recunoaste din start opera de pionierat la care a purces în realizarea unei cărti de sine stătătoare care să trateze pe larg problema moderatiei politice. Aceasta nu înseamnă că, autori de talia lui Aristotel, Montesquieu, Burke, Tocqueville, nu au cercetat si definit diverse fatete ale moderatiei, precum prudenta, întelepciunea practică sau guvernarea moderată.
Problematica moderatiei se cere urmărită dintr-o dublă perspectivă filosofică si istorică, etică si institutională. „Moderatia politică poate fi analizată ca o virtute etică, dar ca si rezultantă a unui anumit cadru institutional în care puterile de stat se află într-un fericit echilibru functional. Latura etică nu e lipsită însă de cîteva ambiguităti funciare. La prima vedere, moderatia pare a fi o virtute esentialmente contextuală: nu poti fi moderat decît în raport cu optiunile si ideile  spiritelor radicale cărora li te supui. Apoi, moderatia însăti este o virtute ce se poate modifica substantial în timp, sau depinde pînă la un anumit punct de etosul epocii în care trăiesti. Ceea ce, într-o anumită situatie, reprezintă o pozitie moderată poate fi, în alte circumstante, o pozitie mai putin moderată sau chiar radicală. A fi moderat astăzi e cu sigurantă diferit de a adopta o pozitie moderată în 1789, 1848, 1914 sau 1938. În anii ’30, cînd întreaga Europă se pregătea de război, iar democratia parlamentară era aproape unanim dispretuită, moderatia politică însemna cu totul altceva decît în anii ’90 sau la începutul noului mileniu, cînd valorile democratiei liberale ajunseseră să fie în general acceptate si respectate” (Aurelian Crăiutu).
Pasii urmăriti în examinarea celor mai însemnate teme si aspecte ale moderatiei sînt: prudenta, teoria guvernării moderate, moderatia ca antonim al fanatismului revolutionar, moderarea democratiei.
Două sînt, în esentă, modalitătile de definire ale politicii, una rationalistă si una antirationalistă. Prima are ca temei, în ce priveste sfera politică, o dublă ipostază: evenimentele sînt mai mult sau mai putin predictibile si controlabile de către ratiunea umană si că aceste evenimente si fapte sînt supuse unor reguli univoce, precis determinate sau, la limită, determinabile în mod riguros. Viziune tehnocrată ce se edifică pe cunoasterea si aplicarea strictă a regulilor abstracte care definesc jocul politic, refuzînd ceea ce este aleatoriu si ambiguu în politică. A doua modalitate este una de respingere a manierei tehnocrate, atribuind politicii un domeniu al pasiunilor (si nu al ratiunii), în care ceea ce e ambiguu si misterios e adesea mai important decît ceea ce este previzibil sau controlabil. Pentru gînditorii care îmbrătisează această paradigmă, a avea simt politic înseamnă înainte de toate a respecta inefabilul si misterul lumii si a pune intuitia artistică mai presus de ratiune.
Cum e de asteptat, între cele două pozitii extreme putem discerne o pozitie intermediară care caută o pozitie de mijloc între rigiditatea rationalismului în politică si scepticismul absolut al antirationalistilor. Pentru cei care se situează pe o astfel de pozitie de mijloc, a avea întelepciune practică si simt politic presupune a căuta mereu un fragil compromis între traditie si inovatie, ratiune si intuitie, ce combină simtul comun, moderatia si prudenta într-o fericită sinteză.
Campioni ai compromisului rezonabil, moderatii, dotati cu simt practic, urmează linia de mijloc, rezolvînd chestiunile care apar în viata socială după vechea si testata metodă a încercării si erorii, refuzînd certitudinile facile sau tentatiile scurtăturilor simplificatoare. Dau dovadă de flexibilitate, fără a cădea în oportunism.
Profesorul de la Bloomington, în ce priveste centrul, consideră că acesta nu e locul cel mai potrivit pentru turma conformistă si mediocră, ci este tocmai refugiul vocilor moderate, oaza spiritelor prudente sau sceptice, aflate într-o perpetuă căutare a dreptei măsuri între prea mult si prea putin. Astfel, moderatia e o virtute ce reclamă curaj, prudentă si viziune, alături de discernămînt, luciditate si pasiune; toate însă cu măsură, la timpul si locul lor potrivit, pentru a ne da posibilitatea de a distinge între detaliile accidentale si lucrurile cu adevărat fundamentale. Prin ea se încearcă realizarea unui echilibru, e drept, precar, si care cere noi si noi eforturi de a-l mentine, între numeroasele extreme care ne asaltează viata. Refuzul exceselolr asigură dreapta măsură între Scylla si Carybda extremelor.
Rareori filosofii pot fi acuzati că ar fi spirite moderate.
Îndrăgostiti de solutii radicale prin care să reformeze realitatea după planurile maximaliste, rareori sînt vizitati de dreapta măsură. Radicalismul este în acelasi timp măretia si opiumul filosofilor (în general, al intelectualilor) ne spune Aurelian Crăiutu, calchiindu-l pe Marx. Platon si Aristotel sînt cazurile de la care pleacă în cercetarea viziunii antice asupra politicii. Republica si Scrisoarea a VII-a sînt scrierile platoniene care afirmă statutul privilegiat de care se bucură filosofii, ei fiind singurii care prin capacitătile lor de a-si pune ordine în propriile suflete, sînt demni, recte, îndreptătiti de a exercita puterea politică.
Încrezător în legătura intimă dintre politică si filosofie, Platon se va lăsa sedus de tiranul Siracuzei, unde va călători, iluzionîndu-se cu speranta transpunerii în practică a viziunii proprii privind edificarea cetătii perfecte. Realitatea îl va obliga să recunoască în guvernarea adecvată a cetătii o chestiune extrem de complicată, ce depinde de o multitudine de factori mai mult sau mai putin incontrolabili, precum existenta unor lideri loiali si onesti sau a unor legi, traditii si cutume adecvate.
Autorul Omului politic, dar si al unui dialog (Charmides) dedicat cumpătării (sophrosyne) – virtute din sfera moderatiei, a preferat, în demersurile sale filosofice si politice, logica exclusivistă si intolerantă a lui ori-ori. Tinta sa absolută fiind Adevărul si nu realitatea politică, posibil a fi corectată din aproape în aproape, prin măsuri punctuale, departe de orice formă de radicalism.
Pe cît de însetată si cuprinsă de sfera ideilor abstracte, înalt filosofice este Republica lui Platon, pe atît de aplicată, de ancorată în realitatea mundană, diversă, contradictorie si imperfectă este Politica lui Aristotel. Aici gînditorul moderat, care a fost Stagiritul, lucrează cu natura eteroclită a realitătii politice si respinge ipoteza existentei unui plan miraculos conceput si aplicat de filosofi pentru vindecarea totală a comunitătii.
Ancorat în media res, autorul Eticii nicomahica este un sustinător, în premieră, al acestei căi de mijloc, cunoscuta aurea mediocritas, preluată de Horatiu în Odele sale.
Încă din Cartea I a Eticii, Aristotel afirmă că scopul actelor noastre cere ca tintă finală, binele, si anume binele suprem. „S-ar părea că binele  face obiectul stiintei cu cea mai mare autoritate si cea mai înaltă organizare, iar aceasta se arată a fi politica. Ea stabileste care sînt stiintele necesare cetătilor si pe care anume si în ce măsură trebuie să le studieze fiecare clasă de cetăteni. Si vedem că pînă si disciplinele care se bucură de cel mai înalt prestigiu, precum strategia, economia sau retorica, îi sînt subordonate.
Întrucît politica se serveste de celelalte stiinte (practice) si, mai mult, ea stabileste prin legi ce trebuie făcut si ce trebuie interzis, se poate spune că scopul ei le îmbrătisează atît de cuprinzător pe cele ale celorlalte stiinte, încît acesta poate fi considerat binele uman prin excelentă. Pentru că, desi acest bine este acelasi si pentru fiecare individ în parte, si pentru cetate în ansamblul ei, este evident mai important si mai desăvîrsit să iei asupra ta răspunderea si salvarea binelui cetătii; fără îndoială, este de dorit să faci binele si unui singur om, dar mai frumos si mai înăltător e să-l înfăptuiesti pentru un popor întreg sau pentru o cetate. Acest lucru îl vizează si cercetarea de fată, ca fiind una de natură oarecum politică” (Aristotel – Etica nicomahică – 1094 b).
Despre frumosul moral si dreptate, de care se ocupă politica, Stagiritul crede că, datorită complexitătii, diversitătii si divergentei de opinii în interpretare, par a fi produsul numai al conventiei, nu si al naturii.
Etica si politica sînt concrescute; Aristotel se arată, în Cartea a II-a a Politicii mai putin preocupat de edificarea cetătii perfecte, fiind interesat să afle cea mai potrivită constitutie politică „posibilă” în raport cu „circumstantele” istorice existente la un anumit „moment” dat.
Dacă în Republica (cartea a VIII-a) Platon condamnă democratia, Aristotel, în Cartea a III-a din Politica, în special Capitolul XI, afirmă excelenta relativă a democratiei: „Statul nu este decît o asociatie de fiinte egale, iar între fiinte egale în mod natural prerogativele si drepturile trebuie să fie în mod necesar identice”.      „… cînd se cere suveranitatea legii, înseamnă că se cere să domnească ratiunea împreună cu legile; a cere suveranitatea unui rege înseamnă a constitui suverani pe om si pe dobitoc, căci pornirile instinctului si patimile inimii îi strică pe oameni cînd sînt la putere, chiar pe cei mai buni; însă legea este inteligenta fără patimile oarbe”.
Virtutea, după cum sustine Stagiritul, în Capitolul VI, din Cartea a II-a a Eticii, este calea de mijloc între două vicii, unul provocat de exces, celălalt de insuficientă. Tot aici face diferentierea între medie si mijloc: dacă ultimul este un punct fix între două extreme, primul este dependent de context si variază de la caz la caz: „Într-un cuvînt, nu există nici medietate în exces si în insuficientă, nici exces si insuficientă în medietate”.
Adept al justei măsuri, o consideră drept tinta principală pe care trebuie să o urmărească virtutea, făcînd trimitere la virtutea etică; pentru că ea se află în legătură cu afectele si actele, în sfera cărora intervin excesul, insuficienta si măsura justă. De exemplu, si în teamă, si în îndrăzneală, si în dorintă, si în mînie, si în milă, în general în plăcere si durere, există un «prea mult» si un «prea putin» si ambele sînt departe de a fi bune. Dar a încerca asemenea sentimente arunci cînd trebuie, fată de cine trebuie, înseamnă măsură justă si în acelasi timp lucrul cel mai bun, care sînt proprii virtutii (Aristotel, Etica nicomahică, 1106 b).
Întelepciunea practică la care trebuie să apelăm în aflarea dreptei măsuri, nu se raportează doar la acele principii morale esentiale (dreptate, echitate, adevăr), ci si la circumstantele particulare în care decidem să alegem între diferite căi de actiune.
Dreapta măsură este „o variabilă multidimensională ce reclamă discernămînt, simt practic, sensus communis, prudentă, experientă si capacitate de previziune”.(A.C.).
Aristotel, mefient în ce priveste atingerea desăvîrsirii, consideră virtutea etică, drept un lucru de mijloc, „si anume o linie de mijloc între două vicii, unul generat de exces, celălalt de insuficientă, precum si că ea este astfel deoarece, atît în domeniul pasiunilor, cît si în cel al actelor, ea tinde direct spre măsura justă”.
Atingerea virtutii poate reclama uneori excesul si lipsa de moderatie: „Trebuie deci să ne observăm propriile tendinte naturale, căci pe fiecare dintre noi natura l-a înzestrat cu alte înclinatii. Si ne va fi mai usor să ne cunoastem aceste înclinatii pornind de la plăcerea sau durerea pe care o resimtim. Si trebuie să ne conducem pe noi însine spre ceea ce este contrariu tendintelor noastre, pentru că, îndepărtîndu-ne cît mai mult de greseală, ajungem la calea de mijloc, asa cum fac cei ce îndreaptă lemnele strîmbe”  (Etica nicomahică, 1109 b).
O bună stăpînire a întelepciunii practice nu implică si o competentă filosofică pe măsură. Întelepciunea practică, după Aristotel, implică o viziune clară a binelui individual, pe cînd filosofia este instructie si totodată stiintă, stiintă încoronată de întelegerea realitătilor de ordinul cel mai înalt. Este evident că cele două atribute, întelepciunea practică si filosofia se aplică si se manifestă, după logica lupasciană, la nivele de Realitate cu totul diferită.
Phronesis (termenul grec pentru întelepciune, întelepciune practică, prudentă), tot în Etica nicomahică, caracterizează capacitatea de a delibera corect în legătură cu ceea ce este bun si corect, avînd drept finalitate, atingerea unui mod de viată fericit. „Rămîne deci să definim întelepciunea practică drept un habitus al actiunii însotit de ratiune adevărată, avînd ca obiect ceea ce este bine si ceea ce este rău pentru om. (…) Asadar, pe Pericle si pe cei asemenea lui îi considerăm întelepti pentru că sînt capabili să discearnă ce e bine si ce e rău atît pentru ei însisi cît si pentru om în general; si credem că asemenea oameni sînt cei apti să conducă o casă sau o cetate. De aici si termenul prin care desemnăm cumpătarea (sophrosyne), întelegînd prin ea calitatea ce salvează întelepciunea” (Aristotel, Etica nicomahică, 1140 b). Si concluzionează: „Prin urmare, întelepciunea practică este în mod necesar un habitus al actiunii, însotit de ratiune si adevăr, avînd ca obiect binele uman.
Dar arta îsi poate asocia o virtute, pe cînd întelepciunea, nu. Mai mult, în domeniul artei, cel ce greseste în mod voit este preferabil celui ce greseste involuntar, dar în sfera întelepciunii practice este invers, ca si în sfera virtutilor. Este deci evident că întelepciunea practică este o virtute si nu o artă”.
Virtutea omului politic consistă în capacitatea acestuia de a stăpîni arta prudentei (phronesis), temperată de cumpătare (saphrosyne), cale de a evita la timp cele două extreme ale versatilitătii absolute si rigiditătii dogmatice (A.C.).
Cum spune Horatius: Est modus in rebus (există o măsură în lucruri); omul politic adevărat este obligat să practice moderatia. Cel bogat în întelepciune practică îmbină astfel creativitatea si supletea omului atent la contururile realitătii cu seriozitatea calmă a celui care recunoaste cu seninătate constrîngerile exterioare si urmăreste să se adapteze în mod rezonabil împrejurărilor mereu schimbătoare (A.C.).
Practici refuzate de filosof, interesat de principiile universale, abstracte, nu de cele concrete impuse de realitătile mundane. Nu perfectiunea, de altfel, în viata curentă, imposibil de atins, ci cultivării posibilului, a rezonabilului si oportunului, sînt tintele urmărite de un om politic moderat, sustine Aristotel în Politica.
Între logica maximalistă a lui ori-ori si cea moderată a lui si-si, ultima este de preferat de către omul politic în actiunile sale. Deciziile politice îsi caută un echilibru printr-un continuu balans între da si nu. Este cu adevărat bun în măsura în care ai drept călăuză prudenta. „Ceea ce e valabil pentru omul politic se aplică si în cazul omului obisnuit. Soarta sa e de a căuta mereu media între prea putin si prea mult, între exces si deficit, luînd în calcul atît principiile morale generale, cît si circumstantele particulare, dar fără a avea la dispozitie o busolă etică infailibilă. Nu există drumuri bătătorite în alegerile noastre cotidiene; rătăcirile, popasurile si ezitările sînt inerente si inevitabile, iar noi sîntem chemati să fim mereu proaspeti si prezenti în tot ceea ce facem clipă de clipă” (A.C.).
Cum nota Andrei Plesu (în opul său, Jurnalul de la Tescani), pentru care esentială este plasticitatea; altfel spus, puterea de a reactiona infinit diferentiat la infinita diferentiere a împrejurărilor, puterea de a trăi nu aplicînd criterii gata făcute, ci descoperind criterii.
După modelul aristotelic, cel care posedă într-adevăr simt politic, în opinia lui Aurelian Crăiutu, combină în mod fericit prudenta si fermitatea, vigilenta si ascutimea spiritului, cumpătarea si curajul, simtul oportunitătii si rezerva răbdătoare, fiind în acelasi timp familiarizat cu infinita gamă a pasiunilor omenesti.
Prudenta, considerată de Sf. Toma d’Aquino drept o virtute cardinală care ne orientează prin labirintul realitătii fără a ne pierde rectitudinea morală, se poate reduce la o simplă dexteritate politică cînd se transformă în mijloc de obtinere a succesului în sfera publică si politică. În această lumină va fi studiată prudenta în modernitatea timpurie, în operele lui Niccolo Machiavelli, Francesco Guicciardini si Baltazar Gracian. Primii si-au intersectat destinele în Florenta secolelor XV-XVI. Celebra doctrină a ratiunii de stat, cum subliniază Aurelian Crăiutu, apare pentru prima dată formulată în Dialog pentru guvernarea Florentei, a lui Guicciardini, scrisă între 1521 si 1524 si nu în Principele lui Machiavelli scrisă în 1513.
Inspirat din opera lui Cicero, mai exact din lucrarea acestuia De officis (Despre îndatoriri) (unde recomandă, printre altele, folosirea drumului de mijloc în practica si îndrumarea vietii) Machiavelli, în Principele inversează viziunea filosofului latin, pentru care, în politică scopul nu scuză niciodată mijloacele (fapt evidentiat prin cîteva exemple în Cartea a III-a din Despre îndatoriri – unde sustine ce ceea ce nu e moral nu poate fi nici util).
În Principele, Capitolul XVIII. Cum trebuie să-si tină cuvîntul principii, marele florentin scrie: „… Întrucît un principe trebuie să se priceapă bine să se comporte asemenea unui animal, el va fi nevoit să aleagă între vulpe si leu. Aceasta, deoarece leul nu se apără de cursele ce i se întind, iar vulpea nu se apără de lupi. Asadar, ca să poti recunoaste cursele, trebuie să fii vulpe, iar ca să poti băga groaza în lupi, să fii leu. Cei care se comportă numai cu violentă, asemenea leului, nu se pricep deloc la politică. Deci un principe prevăzător nu trebuie să-si tină cuvîntul nici atunci cînd el se întoarce împotriva lui si nici atunci cînd au dispărut motivele ce l-au îndemnat să făgăduiască un lucru”. Ca în finalul capitolului să citim: „Un principe din timpurile noastre, pe care mai bine nu-l numesc, nu propovăduieste niciodată altceva decît pacea si credinta, si e cel mai mare dusman si al uneia si al alteia. Dacă le-ar fi respectat atît pe una cît si pe cealaltă, si-ar fi pierdut oricînd si faima si domnia”.
Cum comentează doctorul în stiinte politice al Universitătii Princeton: „În cazuri exceptionale, cum ar fi cele dictate de ratiuni de stat, în care stabilitatea însăsi a statului este grav amenintată, principiile morale propuse de Cicero, desi lăudabile în teorie, sînt ineficiente în practică. Atunci, ceea ce este moral si recomandabil în conditii normale încetează să mai fie prudent si profitabil în realitatea imediată”.
Cum îi îndeamnă Iisus pe apostoli: Fiti întelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii.
Pentru cel care a scris piesa Mandragola (Mătrăguna) simtul politic, la fel cel practic, presupune si impune a fi însotite de prudentă, întelegere (a esentialului), instructie si flexibilitate. Simtul practic refuză judecătile în alb si negru. este de preferat prudenta folosită cu circumspectie în contra unei tenacităti si îndîrjiri oarbe, lipsită si tact în care nu tine seama de împrejurările concrete ale realitătii. Temă dezbătută atît în Principele cît si în Oracolul manual si arta prudentei a lui Baltazar Gracian. În aforismul 181 al spaniolului citim: „Fără să minti, nu spune toate adevărurile. Nimic nu cere mai mult tact decît adevărul, care e o lăsare de sînge de la inimă. De tot atîta ai nevoie pentru a sti să-l spui ca si pentru a sti să-l treci sub tăcere. Cu o singură minciună se pierde tot creditul integritătii. Amăgitul e socotit fără cap, iar amăgitorul calp, ceea ce e si mai rău. Nu toate adevărurile pot fi spuse: unele pentru că mă privesc pe mine, altele, pe altul”.
Prudenta învată pe politician cînd trebuie să tacă si cînd să vorbească, cînd să actioneze fătis si cînd să-si estompeze prezenta.
Cum sîntem sfătuiti în Discernătorul (capitolul XIII – Om al ostentatiei) de autorul Criticonului: „A sti si a sti s-o arăti înseamnă a sti de două ori. Eu as spune despre ostentatie ceea ce altii (spun) despre noroc, si anume că face mai mult de o uncie din ea decît două vedre de capacitate fără ea. Ce folos că un lucru e remarcabil în sine, dacă nu si pare a fi?”
Taina si misterul sînt atuurile unui politician cu simt practic, tăcerea circumspectă si eschiva prudentă sînt recunoscute în aforismul 3 din Oracolul manual: „Fă-ti lucrările cu suspensie. Uimire la noutate înseamnă pretuire la reusite. Jocul de cărti pe fată nu e nici de folos, nici de bun gust. Nedezvăluirea imediată întretine curiozitatea, si mai ales cînd măretia slujbei e obiect al universalei asteptări: indică taină-n toate si prin însăsi arcanitatea ei provoacă veneratia. Chiar cînd te faci înteles, cată să fugi de franchete, după cum nici în relatiile cu oamenii nu trebuie să-ti expui tuturora lăuntrul. Tăcerea circumspectă e sanctuar al cuminteniei. Hotărîrea declarată n-a fost nicicînd apreciată; mai degrabă se expune blamului, iar dacă sfîrseste nefast, va fi de două ori nefericită. Imită deci procedarea divină spre a-i face pe toti să rămînă atenti si vigilenti”.
Este de preferat o tăcere plină de prudentă. împerecheată cu o permanentă si abilă disimulare, fiind mai importantă aparenta decît realitatea, miezul ei substantial, cum precizează marele spaniol în aforismul 130 din Oracol: „Fă si fă să pară. Lucrurile nu trec drept ceea ce sînt, ci drept ceea ce par. A valora si a sti s-o arăti înseamnă a valora de două ori: ceea ce nu se vede e ca si cum n-ar fi. Nici ratiunea însăsi nu e venerată cînd n-are fată pe măsură. Sînt mult mai multi amăgitii decît avizatii; precumpăneste amăgirea, iar lucrurile sînt judecate din afară. Există lucruri care sînt cu totul altfel de cum par. Exteriorul plăcut e cea mai bună recomandare a perfectiunii lăuntrice”.
Exteriorul plin de strălucire este mai agreat totdeauna de cei care se conduc după aparente, încît pentru a avea succes într-o lume dezinteresată de adevărul profunzimilor, i se cere omului politic abilităti de sarpe si naivităti de porumbel: Nu fi de tot hulub, ni se spune în deschiderea aforismului 243 si, în continuare: „Alterneze perfidia sarpelui cu nevinovătia porumbelului. Nimic mai lesne decît să amăgesti pe un om de bine; crede mult cine nu minte niciodată si e  atotîncrezător cine nu amăgeste deloc. Omul nu e amăgit totdeauna de prost, ci uneori de bun ce e. Două feluri de persoane previn în mare măsură pagubele: pătitii, numai pe socoteala lor, si viclenii, numai pe-a celorlalti. Istetimea să se-arate, prin urmare, la fel de excelentă în circumspectie ca viclenia în uneltire, nu voi să fii bun într-atîta, încît să dai prilej altuia să fie rău; fii amestec de porumbel si de sarpe: nu monstru, ci prodigiu”. Întotdeauna sînt mai numerosi amăgitii sau dintre cei cărora le face plăcere strălucirea aparentă decît avizatii. În toate, cum vedem, se recomandă să fim cu măsură si atentie la context, după caz, cînd nu poti îmbrăca pielea de leu, îmbrac-o pe cea de vulpe. „A sti să cedezi vremii înseamnă să te excedezi. Cine-si realizează scopul nu-si pierde niciodată reputatia. În lipsa puterii, dibăcie; pe un drum sau pe altul, ori pe cel regal al curajului, ori pe scurtătura sireteniei. Mai mult a făcut viclesugul decît forta, si mai des i-au învins înteleptii pe viteji decît invers. Cînd nu-ti poti atinge scopul, vine dispretul” (Aforismul 220).
Sănătatea prudentei constă în moderatia lăuntrică si, cum sîntem atentionati în acelasi aforism (179), discretia e pecetea capacitătii, cu cît stii a-ti păstra secrete, lucrînd în tăcere, cu atît sansele de reusită sporesc. Lucrurile pe care trebuie să le faci nu trebuie să le spui, iar cele pe care trebuie să le spui nu trebuie să le faci (din aforismul 179). Ca-n proverbul românesc: Nu spune tot ce stii, nu crede tot ce auzi.
Ambiguitatea este mai sănătoasă decît limpezimea si cu cît pari mai de neînteles, sînt sanse să fii mai pretuit. „Nu-ti expune prea limpede conceptul. Cei mai multi nu pretuiesc ceea ce înteleg si venerează ceea ce nu pricep. Lucrurile, ca să fie pretuite, trebuie să coste: vei fi proslăvit cînd nu vei fi înteles. Întotdeauna trebuie să te arăti, de dragul opiniei, mai întelept si mai prudent decît ti-o cere interlocutorul, dar mai bine cu măsură decît cu exces. Si chiar dacă pentru priceputi creierul e de mare valoare în toate, pentru cei mai multi e necesară înăltarea; nu trebuie să le lasi loc de cenzură, ocupîndu-i cu întelegerea. Laudă multi ceea ce, întrebati, nu stiu să justifice, fiindcă venerează ca pe un mister tot ce-i ascuns si-l proslăvesc pentru că aud că-i proslăvit” (Aforismul 253).
E bine a fi rezervat în toate, să nu spui tot ce stii pentru a-ti spori sansele si astfel să nu rămîi descoperit la nevoie. „Foloseste rezervele în toate. Îti asiguri astfel superioritatea. Nu-ti uza toată capacitatea si nici toate fortele nu trebuie să ti le arăti de fiecare dată. Pînă si-n stiintă trebuie să ai ceva pus deoparte, căci e o dublare a desăvîrsirilor.  Si ai totdeauna la ce recurge într-o situatie critică. Mai de folos sînt ajutoarele decît atacul, căci aduc folos si reputatie. Procedeul cuminteniei a fost totdeauna la sigur. Si chiar în sensul acesta e adevărat paradoxul picant: mai mult e jumătatea decît întregul”(Aforismul 170).
Prudenta presupune, cum precizează sintetic Aurelian Crăiutu, o bună doză de dexteritate, perspicacitate si sagacitate, alături de discretie, răbdare, calm, cumpătare, rezervă, stăpînire de sine si fină intuitie, toate, am adăuga, aplicate cu tact. Contrare prudentei, cu adevărat periculoase sînt nesăbuinta, nestăpînirea, furia sau graba.
Vorbind Despre autoritate în vorbă si faptă, în Discernătorul, Gracian asază între extremele imprudentei mijlocia sigură a cuminteniei, si ea constă într-o îndrăzneală judicioasă, însotită de o cutezantă cuminte, contrară sfielii mediocre. Prudenta cere a fi mereu treaz, gata a te eschiva în fata agresiunii neîncetate a prostiei. „Fii mereu în gardă: contra bădăranilor, încăpătînatilor, îngîmfatilor si tuturor soiurilor de prosti. Unde pui că sînt multi, si cumintenia e să nu te pui cu ei. Zilnic înarmează-te cu gînduri ferme în oglinda atentiei tale, si astfel vei birui ananghiile prostiei; chibzuieste cu luare-aminte si nu-ti vei expune reputatia unor riscuri vulgare: bărbatul pus în gardă de cumintenie nu va fi doborît de obrăznicie. Drumul relatiilor omenesti e anevoios, fiind plin de stînci ale discreditării; ocolirea lor înseamnă sigurantă, consultîndu-l pe Ulise în iscusintă. De mare valoare e-aici eschiva subtilă; mai presus de orice, ia-o prin filotimie, căci e scurtătura unică din încurcături” (Aforismul 256).
Refuză căderea-n dogmatic si învată a te adapta la împrejurări si actionează cînd se iveste momentul potrivit sub semnul oportunitătii si prudentei. În toate lucrează cu discernămînt. Cum ne spune scriitorul spaniol: „Învată să-ti împarti viata cu discernere: nu cum vin împrejurările, ci cu prevedere si electiune” (Aforismul 229).
Trăieste, actionează si, cu atît mai mult, guvernează după prilej, îndeamnă marele spaniol. Nu altfel propune Machiavelli în Capitolul XXV din Principele, unde citim: „… Un principe care se sprijină numai pe soartă, se prăbuseste de îndată ce aceasta se schimbă. De asemenea, mai cred că e fericit cel care se pricepe „să se dea după vremuri si nefericit cel care nu se pricepe. Căci, după cum se vede, pentru a-si atinge tinta care se află în fata fiecăruia, adică glorie si bogătii oamenii actionează în diferite feluri. Unii înaintează cu grijă, altii năvalnic, unii cu violentă, altii cu viclenie si pricepere, unii cu răbdare, altii fără”. Nu altfel cere Gracian în a aborda soarta: „Cine a văzut-o binevoitoare să meargă mai departe cu-ndrăzneală… Cine e nenorocos să nu stăruie, să nu-i dea prilejul a două nenorociri!” (Aforismul 96). A naviga între nesăbuintă si resemnare pare a fi calea de mijloc, vizibil preferată de cei doi.
Dacă în sfera ideilor ne aflăm pe tărîmul certitudinilor, universul politic este unul al nisipurilor miscătoare, permanent schimbător: cum remarcă Aurelian Crăiutu, politica si sfera publică reprezintă un domeniu al efemerului si incertitudinii, un univers complex si capricios, în care pasiunile omenesti, detaliile si împrejurările particulare sînt adesea mai importante decît principiile morale si regulile generale.
Mai important, în politică, apreciază florentinul, este ceea ce pari a fi, decît ceea ce esti în realitate. Garcian recomandă, în Aforismul 96, încifrarea vointei, practicarea artei disimulării. Pasiunile sînt portitele cugetului, cea mai practică stiintă constă în disimulare; cine joacă descoperit riscă să piardă.
A nu fi predictibil dă totdeauna cîstig de cauză, e de preferat a fi mereu nou si pe fază, capabil de a îmbrăca sau împrumuta haine si chipuri noi, la timpul oprtun, fără a cădea totusi în capcana imoralitătii. De aceea, se cuvine să ne schimbăm în mod constant felul de a actiona pentru a nu cădea pradă rutinei, habitudinilor, sau planurilor viclene ale altora (A.C.).
Deciziile si comportamentul din sfera politică au ca temei un mixaj între experientă, stiintă, instructie, discernămînt si adaptare la context.
Pentru Guicciardini, în sfera politică alegerile si deciziile nu sînt aproape niciodată între Binele absolut si Răul absolut, ci doar între diversele lor variante si aproximatii. Decizia politică va fi una situată în limitele oportunitătii si ale dezirabilului.
În Capitolul XVIII, la care am mai făcut trimitere, din Principele, vorbind despre faptele conducătorului, în măsura în care scopul ce si l-a propus a fost atins, totdeauna multimea va fi dispusă să-i scuze mijloacele, în caz contrar, peste cei înfrînti multimea îsi va revărsa oprobriul: „Asadar principele trebuie să bage bine de seamă să nu-i iasă vreodată din gură un cuvînt care să nu fie pătruns de cele cinci daruri arătate mai înainte si să-ti pară, atunci cînd îl vezi si îl auzi, că e tot numai bunătate si blîndete, devotament, cinste, omenie si credintă în Dumnezeu. Si de nimic nu ai mai multă nevoie decît de aparenta acestei ultime însusiri. Căci, în general, oamenii judecă mai mult după ochi decît după mîini, deoarece fiecăruia îi e dat să vadă, dar putini sînt în stare să si simtă. Fiecare vede ceea ce tu pari, dar putini te simt cine esti cu adevărat. Iar cei putini nu vor îndrăzni să se opună părerii celor multi care au de partea lor autoritatea înaltă a statului ce îi apără. Deci, faptele oamenilor si, mai cu seamă cele ale principilor pentru care nu există un judecător suprem care să le judece, trebuie privite numai prin prisma scopului. Prin urmare, e necesar ca un principe să facă în asa fel încît să învingă si să-si păstreze statul. Iar mijloacele lui vor fi socotite  totdeauna onorabile si de fiecare lăudate, deoarece oamenii de rînd sînt atrasi numai de ceea ce pare si de succesul unui lucru. Iar lumea nu e făcut decît din asemenea oameni de rînd”.
Nu altceva sustine peste un secol Gracian în Aforismul 220, citat mai înainte.
Machiavelli subliniază diferenta între legitimitatea actelor politice si încălcarea din ratiuni de stat a legitimitătii, atunci cînd împrejurările o impun, fiind justificate de salvarea cetătii sau protejarea interesului public. „În sfera politicii, prudenta, discernămîntul sau, pur si simplu, norocul sînt adesea cauzele succesului, ceea ce face ca aderenta rigidă la un set de principii si reguli morale să nu fie niciodată o retetă infailibilă de succes. De aceea, în anumite împrejurări, calea către moderatie si prudentă nu exclude în mod paradoxal excesul si lipsa de moderatie. Omul prudent este pregătit să se încline uneori către o extremă sau alta, „pentru a găsi, între natură si artă, acul cu balantă al bunului simt” (A.C.).
Contemporan cu Baltazar Gracian, admirator al căii de mijloc este si Blaise Pascal. În Aforismul 378 (după editia Leon Brunschvicg) aflăm un adevărat elogiu la adresa conditiei mijlocii a omului: „Prea multă minte trece drept sminteală, întocmai ca si desăvîrsita lipsă. Numai starea de mijloc este bună. Majoritatea a hotărît asa, si atacă pe oricine evadează, indiferent pe la care din capete. Eu n-am să mă încăpătînez în această privintă, consimt să-i fiu integrat, si dacă refuz să mă situez la extremitatea cea mai de jos o fac nu pentru că este cea de jos ci pentru că este extremitate, deoarece la fel de bine as refuza-o si pe cea de sus. A părăsi starea de mijloc înseamnă a părăsi omenescul. În stiinta de a se mentine în ea constă măretia sufletului omenesc; nu numai că măretia nu se află în a o părăsi, ci tocmai în a n-o părăsi”.
A renunta la calea de mijloc echivalează cu pierderea propriei umanităti; tocmai mentinerea în echilibru pe puntea atît de îngustă dintre bine si rău este semnul măretiei omului.