MONAHUL DE LA ROHIA
Ioan-Alexandru TOFAN
Am ajuns să citesc cartea lui I. Pintea Admiratii ortodoxe (Limes,
Cluj-Napoca, 2003) ca pe o aplicatie – în sensul bun, roditor al cuvîntului.
Paginile despre care vorbesc m-au trimis deîndată la Jurnalul filozofic
al lui Constantin Noica. Iar întrebarea pe care si-o pune Dan C. Mihăilescu
în Postfata cărtii lui Ioan Pintea: „Deveni-va Chintelnicul lui Pintea
un Păltinis sau o Rohie?” (p. 218), desi poartă un alt înteles, mi-a
certificat într-un fel bănuiala.
Noica, în cartea amintită, îsi adună gîndurile sub semnul
a două teme. El însusi le punctează: una este cea a scolii, a unui
loc în care învătăturile nu sînt predate, ci înviate
în ucenic; a doua este cea a fiului risipitor, cel care – într-un
fel – dă si el viată, de data aceasta locului în care se află, asumîndu-si-l
si problematizîndu-l. Cuprinderea laolaltă a celor două teme este doar
aparent stranie. Urmînd o interpretare a Jurnalului pe care chiar autorul
o schitează discret, as spune că ucenicul veritabil, scolarul, e tocmai fiul
risipitor al maestrului, iar nu cel rămas să are cu sîrguintă ogorul
dat în primire. În consecintă, edificarea spirituală ia forma
unei înfruntări proprii a drumului ce se deschide, a unei asumări care
ia chipul trădării.
Ioan Pintea formulează, într-un fel, o teză similară. Lectura pe care
am încercat-o pleacă de la o dublă traducere – repet, nu mecanică,
superficială ci întemeietoare. Pe de o parte, „scoala” devine spatiul
sfintit, iar maestrul – duhovnicul. Pe de altă parte, pribegia fiului se
înlocuieste cu exilul ortodoxiei. Încă ceva: în multe dintre
textele incluse în carte este vorba de cărti si de oameni. A vorbi
despre o învătătură anume semnifică la Ioan Pintea a o vedea ca răsărind
dintr-o concretete, de multe ori, anecdotică: „Eram bibliotecar la Biblioteca
Judeteană din Bistrita cînd am primit ultima scrisoare de la Părintele
Nicolae” (p. 29). Urmează apoi o reflectie despre simplitatea si sfiosenia
unui destin ce s-a dăruit Domnului. În felul acesta, cele ce urmează
a fi „predate” devin accesibile, credibile si binevoitoare. Învătătura
astfel înteleasă conferă lumii care o găzduieste o noblete aparte,
de cămară plină cu minunătiile de dincolo de lume. Rohia, mănăstirea sau
bisericile de aiurea contaminează întreg spatiul ce le cuprinde. Iar
sfintii ori monahii înduhovniciti binecuvîntează timpul. Meditatia
despre scoală devine astfel meditatie despre lume si despre puterile ei.
Iar Monahul Delarohia, cum frumos îl aminteste I. Pintea pe Steinhardt,
devine un reper, cuceritor prin expresivitatea sa, al acestei scoli atotcuprinzătoare.
Problema exilului se pune apoi în mod firesc. Totul pleacă de la o
interpretare a convertirii de pe drumul Damascului: „Pe drumul Damascului
iudeului Pavel i s-a arătat un semn, după drumul Damascului elinului Pavel
i s-a arătat întelepciune”. Întelepciunea si deci buna întelegere
a lumii este de fiecare dată rolul unei conversiuni spirituale, nu se produce
niciodată de la sine. Răul, de la superficialitatea întelesurilor la
excelenta sa, care este batjocura, face necesar simbolul, semnul tocmai pentru
ca evidenta binelui să se reîmputernicească peste vremi. Întoarcerea
din pribegie începe cu recunoasterea semnelor dreptei credinte, rătăcirile
se curmă abia prin dovedirea inconsistentei lor. Iarăsi, Monahul Delarohia
devine o figură exemplară: ca astfel de semn ce cauzează o temeinică întoarcere.
În concluzie, elevul sîrguincios este cel care vine din rîndul
rătăcitorilor, scepticilor, nelinistitilor sau cum s-or fi numind ei. Recunoscînd
semnul întrupat în maestru – în cazul nostru N. Steinhardt
poate fi un exemplu – ajunge să capete de la acesta întelepciune. Si
ajunge să se vadă cum toate, chiar si întunecimile trecute sînt
pline de viată.
Nu stiu dacă lectura mea e cea mai potrivită sau riguroasă. Este, însă,
fără îndoială, admirativă ...