MĂRTURISIREA SI SPLENDORILE LUMII
Nu stiu încă prea bine ce înseamnă „a prezenta” cartea unui duhovnic. Am fost nesigur pe fapta mea si atunci cînd am vorbit despre cărtile Părintelui Iustin, ale Părintelui Cleopa sau ale Părintelui Steinhardt, sînt si acum cînd trebuie să vorbesc despre cartea Arhim. Teofil Părăian, Hristos în mijlocul nostru (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003). În cazul unor astfel de texte, a citi înseamnă de fapt a aplica, rezultatul lecturii nu e atît întelegerea ideii, cît preschimbarea, după vrednicie, a sufletului. Cuvintele, cele în jur de o mie cîte cuprinde rubrica de fată, sînt astfel neputincioase si plutesc la suprafata textului; iar de multe ori, ele sînt doar semnul nostalgiei, nu al întelegerii.
În cazul de fată, cu atît mai mult, „recenzia” este sovăielnică: Părintele Teofil Părăian nu expune, ci mărturiseste. Pagină cu pagină, afli doar un lucru: cum poate fi de neconceput viata fără Domnul, cum referinta ultimă a faptelor este, de fiecare dată, Cel de Sus. Mărturisirea are astfel sensul unei lămuriri a lumii, iar nu a proclamării unui adevăr de dincolo de ea, ea descoperă, nu impune. Cuvîntul mărturisitor poate astfel fi, în acelasi timp, radical si blînd, poate opune, fără a răni, oricărui adevăr partial, adevărul ultim. Dacă este să vorbesc despre carte fără a pune în locul lucrului care se cuvine a fi înfăptuit întelegerea cea slabă, nu pot decît alcătui un „glosar” al termenilor în care Părintele Teofil Părăian mărturiseste lumii.
Două precautii stau înaintea alcătuirii acestui „vocabular” al frumusetii: primul este recunoasterea gestului esential al mărturisirii, cel de a face Adevărul vizibil, lucrător, de a lăsa lucrurile să fie locuite de Acesta: „Chiar dacă nu ne cheamă Hristofor, fiecare dintre noi trebuie să fim purtători de Hristos. Si dacă-L purtăm pe Domnul Hristos, trebuie să-L arătăm în viata noastră” ( p. 10 ). Mărturisirea tine, în bună măsură, de faptă, de lucrare. Gîndul, el singur, e sărac, dacă nu e înfăptuit în lume, iar rugăciunea, spusă în taină, are rostul de a lumina în afară si de a transfigura netrebniciile zilei. A doua precautie tine de ceea ce face posibil, în fond, exercitiul mărturisirii. Problematic este faptul că mărturisirii îi este străină noutatea, surpriza. Ea iese din logica unei comunicări, asa cum este înteleasă în mod obisnuit. Cel ce primeste mărturisirea se află deja în adevărul ei; iar cel ce mărturiseste nu transmite de fapt nimic, ci – cum au spus filosofii – moseste. Într-un fel tainic, mărturisirea este o lămurire a prezentei lui Hristos, ea nu se identifică, în forma ei deplină, nici apologeticii si nici catehezei. Mărturisirea, astfel, devine de fapt forma cea mai înaltă a darului.
O primă modalitate a mărturisirii este bunătatea: „distinctia lui (a celui ce vrea să fie asemeni lui Hristos, n. n.) fată de ceilalti oameni trebuie să fie bunătatea, o bunătate lucrătoare...” (p. 15). Părintele Teofil precizează apoi: bunătatea înseamnă de fapt smerenie, blîndete si mai cu seamă îngăduintă. Lucrarea ei este ocrotirea celuilalt, odihnirea lui. Într-o frumoasă sinteză, omul bun este pentru Părintele Teofil „odihnitorul de oameni” si „înmultitorul de bucurie”. Bunătatea este, astfel, un dar de sus, nu o simplă înzestrare a sufletului; ea nu se dobîndeste prin cultivarea unor virtuti sociale, ci prin imitarea unui model ceresc. Astfel, doar, bunătatea functionează ca o cenzură a acelei forme de dreptate care se află în primejdia de a deveni o judecată necrutătoare a celuilalt. Pentru că, dacă Domnul este bun si drept, în mod deplin, omul poate fi doar într-o continuă tensiune a celor două: lăsată singură, dreptatea uită de iertare. Doar lucrarea bunătătii face posibilă iertarea, ea amintind mereu că, în celălalt, Domnul îsi poate arăta lucrarea. Bunătatea este în felul acesta o mărturisire deplină: prin ea, lumea este iubită în ciuda răutătii ei vădite, întrucît este încredintată nevăzutului care o tine laolaltă ocrotitor.
O altă modalitate este cuvîntul. „Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!” nu reprezintă, pentru Părintele Teofil, o formă de salut, nici măcar o formă de asumare a unei identităti religioase. Locul din care vestirea Învierii poate fi înteleasă este unul tainic: „Să stiti că numai Dumnezeu ne poate încredinta despre lucrurile dumnezeiesti” (p. 30). Si de data aceasta, mărturisirea lui Hristos nu e una directă, nu e o informatie transmisă mai departe, ci se produce mai degrabă prin ceea ce face posibilă spusa. Prezenta Sa este una negrăită, ea „învăluie”, rămînînd ascunsă; nu poate fi obiect al vorbirii, ci abia orizontul în care vorbirea cuprinde frumusetile si bunătătile lumii.
Mărturisirea Părintelui Teofil e bogată si prietenoasă. Ea îndeamnă la dragoste si smerenie, ambele roade ale unei priviri care stie să zărească, în lucru, pe Creatorul lui. Paginile cărtii, în care este vorba despre rugăciune, despre tineri, despre credinta limpede a Ortodoxiei, întregesc cîntarea unei lumi în care Învierea este aducătoare de liniste si prospetime. Micul „glosar” devine, de la sine, o încercare de „limpezire a sufletului” si a ochiului.