POEZIA BASARABEANĂ DIN INTERBELIC

                                            

                                                                                                                                        Ion TURCANU
      



      De pe la 1990 încoace, literatura Moldovei de Răsărit din perioada dintre cele două războaie mondiale a încetat să mai fie un fenomen necunoscut, atît în Basatrabia cît si în România, mai ales după ce demaraseră niste investigatii mai stăruitoare în acest segment al literelor române. Dar poezia pare să fi interesat mai putin decît proza, de aceea urmele ignorării ei îndelungate, în special lipsa reactiei adecvate la cele mai reusite realizări ale poetilor basarabeni din această perioadă, se mai simt încă destul de bine si azi. Această realitate s-a făcut usor observabilă mai ales după aparitia, anul trecut, a antologiei poeziei basarabene, volum ce face parte din colectia în mai multe volume, numită Literatura din Basarabia în secolul XX. Frunzărirea acestui volum mi-a sugerat schitarea cîtorva notite pe marginea acestui subiect. Antologia, alcătuită de poetul si criticul literar Nicolae Leahu, începe cu Limba noastră a lui Alexei Mateevici. E stiut însă că, sub aspect cronologic, creatia lui Mateevici nu se cuprinde în interbelic. De aceea observatiile mele încep cu cei care au scris îndată după el.
 * * *
 Poezia lui Pan. Halippa Asa cum sînt... arată că autorul ei avea unele abilităti de a scrie poezie – le găsim în frazare, melodicitate, în sustinerea ideii printr-un limbaj artistic adecvat si chiar în folosirea unor expresii mai mult sau mai putin proaspete, cum ar fi „Cînd valuri în crucis se sparg...” Trebuie recunoscut meritul antologatorului de a fi găsit si o poezie bună în creatia poetică în general foarte slabă a lui Halippa.
 Sonetul lui Ion Buzdugan Păstorii, titlu mai îngust decît continutul poeziei, este, fără îndoială, de foarte bună calitate, mai ales prin felul cum stie să recepteze si să exprime universul rustic. Înserarea absoarbe cîmpia si scoate tăcerea din locuri tăinuite, o face să înainteze si să cuprindă în bratele ei tot ce-i iese în cale: „Cîmpia atipi în legănări de soapte.../ Tăcerea, izvorînd din neguri de fîntîni,/ Se furisează-ncet cu pasi de lupi bătrîni,/ Fosnind peste cîmpii prin ierburile coapte...” Astfel, linistea coborîtă domol peste cîmpie se dovedeste a fi de o materialitate nebănuită: are timp, loc, chip si glas. E drept că, prinzînd-o în „legănări de soapte” si în „fosnetul din ierburile coapte”, glasul linistii se află în emotiile noastre, dar poate tocmai de aceea este mai adevărat. E greu de înteles de ce acest fenomen literar, care onorează literatura română, a rămas aproape singular în creatia lui Buzdugan si el nu a devenit un poet de mare calibru.
 Olga Vrabie se arată o bună mesterită de a versifica pe motivele povestilor populare, cărora însă reuseste foarte bine să le imprime pecetea personalitătii sale creative. Poezia Din poveste, avînd la bază o strofă apărută din contopirea si întrepătrunderea a două catrene cu versuri îmbrătisate (primul cu al patrulea, al doilea cu al cincilea etc.), redă o atmosferă de basm, în care eroii sînt elful, noaptea, luna, stelele... si actiunea se consumă ca o feerie. Pentru un „elf bălai si gingas”, luna e o „zînă albă” care „Tot mai albă se arată/ Printre raze de safir.// Cînd alunecă sub ramuri, cade-o ploaie de petale.../ Ard, în haina ei tesute,/ Boabe mare de mărgărint...” Este o poezie siropoasă, bineînteles, dar asta nu-i subminează valoarea în sine de veritabil fenomen literar, întrucît ea pune în lumină indsicutabile calităti imaginative si peisagistice.
 Echivocul care îmbină realul cu fictiunea, îi permite lui Liviu Deleanu să aducă un suflu nou în poezia interbelică basarabeană: „Mister:/ în aburul si fumul din oglindă/ stă craiul de ghindă –/ Valetul de cupă, în semne de foc.// O carte de joc./ Blonda Marie,/ vopsită ca o jucărie,/ crsipează un zîmbet si-l cheamă cu ea...” (Litografie). Afinitătile cu unele poezii de-ale lui Minulescu sînt evidente. Simbolistă este si Crochiu, o poezie scurtă, după obisnuintele lui Bacovia si de o calitate care nu cedează celor mai multe poezii bacoviene: „Păsim în doi/ Sub pletele bătrînei ploi/ Si-un vînt bezmetic ne adie/ La ora udă si tîrzie/ A stropilor ce cad mereu...// Iar părul tău cu părul meu/ Se-ating din mers – si se sărută,/ Precum în noaptea abătută/ Deasupra mea si-asupra ta/ Doi pomi vecini s-ar săruta,/ Sau cum o boare trecătoare/ S-ar săruta cu-o altă boare”. Bineînteles că lucrul cel mai important aici nu sînt imaginile, pe cît de simple pe atît de reusite, ci faptul că prin ele poetul sugerează forta vitală care îmbină avîntul tineresc, dragostea de viată si iubirea si căreia nu-i pasă de nici un fel de intemperii.
 Cu Alexandru Robot, cunoscut, traditional, cu alte scrieri decît cele incluse acum în antologie, încearcă să-si facă intrarea în poezia basarabeană un fenomen nou si foarte capricios, scrisul ermetic, ca o reactie, poate, la provocarea lansată de Jocul secund al lui Ion Barbu. Dacă Prefată este, am putea spune, aproape mulată după Testament-ul lui Arghezi, avînd versuri unduioase, cantabile si cît se poate de transparente, celelalte două poezii au cu totul alt caracter. În Madrigal, proximitatea expresiilor, sugestive în sine, poate ridica uneori anumite semne de întrebare. În unele cazuri, poate de cele mai multe ori, nici versurile învecinate si nici fiecare vers în parte nu sînt indescifrabile: „Din cina lui un sarpe veninul îti trimite,/ Si sînilor le fierbe mireasmă de cadînă./ Cînd luna călăreste aurăria văii,/ Si-ti trece peste umăr un flaut de răcoare,/ Văd mîna ta cum intră-n lăută ca o floare/ Sunînd pe-o coardă toate oglinzile odăii...” etc. Dar unele perechi de versuri precum „Cînd zidul îti învie cu arcuri noi strămosii,/ Grădina-ti înfloreste în palmă ca s-o scuturi...” pot avea numai sensul pe care i-l dă cititorul. Pastorală este o poezie de formă simplă, traditională, avînd la bază un catren cu versuri încrucisate, întîlnită si în interbelic foarte des, însă de o executie mai complicată, de o mai mare tensiune interioară, ceea ce îl apropie vizibil pe Robot de Ion Barbu. Cînd zice „Tălăzuire albă, ca zorile de turme,/ Plecate spre o tară de fragede păsuni,/ Unde vor paste iarba crescută pe vechi urme,/ Pe sesuri încălzite de suflet de străbuni”, claritatea imaginilor nu este scutită de ambiguităti, care în unele cazuri pot fi pur si simplu confuzii. Nu se poate trece cu vederea faptul că în ambele poezii se întîlnesc podoabe de care nu s-ar rusina nici un poet, precum „Si luna care cată piciorul tău în iarbă,/ Un fund amar de cupă întinde ca s-o soarbă,/ Efebul care strînge metafore si fluturi” (Madrigal) sau „Tălăngile să-mi pună un clinchet lîngă rouă/ Si vîntul să mă culce pe fluier lîngă dor” (Pastorală). Evident, ca poet, Robot este mai putin cunoscut decît ar fi meritat.
 În întinsa creatie poetică a lui Emilian Bucov, antologatorul a găsit doar o singură poezie care i s-a părut reusită si de fapt nu prea este. De la Eugen Coseriu a selectat două, ambele destul de slabe, prima o seacă declaratie patriotică, iar a doua o imitare a rondelurilor lui Macedonski.
 Rapsodie basarabeană a lui Nicolai Costenco este, mi se pare, cea mai bună realizare poetică din perioada interbelică a tinutului sau, în orice caz, una din cele mai bune care s-au scris atunci în Basarabia. Sigur, aceasta nu era un „cîntec ascuns”, cum încercau să impună, de altfel fără succese notabile, noile mode literare, dar nici nu a fost, atunci, o realizare atistică mai putin reusită. Indiscutabil, prin acest poem, foarte tînărul pe atunci redactor de la revista Viata Basarabiei se anunta ca un poet cu mare viitor. Sigur că acestei rapsodii i se pot găsi, dacă asta ar fi o preocupare expresă a analizei, multe arhetipuri – pot fi aflate destule enunturi similare la Cosbuc, Pillat, chiar la poeti mai putin importanti, ca Em. Bucuta, dar cel mai des sîntem tentati să ne gîndim la Rapsodia de toamnă a lui Topîrceanu (în perioada sovietică, Costenco, înlocuind în titlu basarabeană cu moldavă, a operat si o restructurare prozodică apropiată întrucîtva de aceea a cunoscutului poem al lui G.T.) si mai ales la Nunta în pădurea de argint a lui Eminescu. Este îndoielnic însă că se poate merge foarte departe, în cazul de fată, pe insistenta asupra reflexelor epigonice, cît timp Rapsodia sa este totusi o realizare literară autentică, inedită, executată într-un elaborat limbaj liric, fie si în simplă formă clasică, traditională, operînd însă cu destulă îndemînare un consistent vocabular ancorat adînc în etnografic si în toată flora si fauna mediului rustic. Expresiile sînt mereu vii, suculente, ceea ce face ca imaginile să fie împodobite cu tot prinosul de detalii pe care poetul îl crede potrivit, ceea ce le face să arate, în contextul propensiunilor moderniste ale epocii, oarecum baroce, cîteodată greoaie, cumva chiar sîcîitoare, desi în poem nu lipsesc nici unele elemente de natură simbolistă. Ritmul este însă trepidant, atmosfera caldă si scăldată în lumină de la început pînă la capăt. Într-un cuvînt, poemul oferă un tablou feeric, de totală sărbătoare rustică, pătruns de optimism juvenil si de visarea unui îndrăgositit de mediul rural, ceea ce contrasta cu proza vietii sătesti de atunci, asta însă fără să aibă vreo relevantă pentru arta verbală. Dar iată si un exemplu: „Dragoste, eu am la tară o căsută de văzduh,/ Are prispă muruită si o streasină de stuh./ În ferestre, după gratii, ard muscate în vazoane/ Si-n ungher un mac c-un licăr de lumină la icoane”. Si un altul, care încheie poemul: „Si-acum, strînge ouă calde din cuibare în basma./ Gîndul meu precum un cîine credincios te va urma./ Seara care răvăseste pe perete frunze rosii,/ Strînge-ti cugetele acasă, puicile cum strîng cocosii/ La culcare; cheamă-ti mîta, zvîrle pîine la dulău,/ Strînge pleoapele si spune: nu-l vezi pe ursitul tău?” Unele expresii precum „din hătisuri frica ta nu mă priveste”, „o căsută de văzduh”, „iazul care umple de aplauze văzduhul”, „ard muscate în vazoane”, „seara răvăseste pe perete frunze rosii” etc. sînt dovezi sigure ale unui indiscutabil mestesug artistic. Tocmai aceste metafore arată că poetul nu contează pe expresii usor digerabile, ci dimpotrivă, pe efortul mai elaborat al spiritualizării imaginilor: de exemplu, „căsuta de văzduh” simbolizează întregul univers rustic în care eroul liric se simte ca acasă, „seara răvăseste pe perete frunze rosii” desemnează lumina crepuscului solar etc. Cealaltă poezie a lui Costenco, inclusă în antologie, Cleopatra, reusită si ea ca realizare a genului, impunînd-se probabil unora prin „decorul exotic”, nu este însă nici pe departe de aceeasi calitate ca Rapsodia. Din păcate, ulterior, poezia sa nu s-a mai putut mentine la acelasi nivel.
 De-ar fi să judecăm doar în baza datelor din antologia la care mă refer aici, Gauguin, un fel de manifest poetic simbolist,ar trebui considerată tot ce a putut crea George Meniuc mai bun în poezie. Simbolist tîrziu, intelectualist interesat de cele mai variate preocupări artistice si cărturăresti, el a reusit aceea ce putini au mai putut face în poezia basarabeană: să dea glas si să îmbrace în imagini poetice impresiile pe care i le poate lăsa poetului contemplarea operelor de artă, de exemplu, a unei picturi, ca în cazul fixării pe hîrtie a reactiei interiorizate, produse de observatiile atente asupra unor capodopere simboliste. Astfel, asa cum făcea Lessing în Laocoon, Meniuc reuseste să demonstreze resorturile comune ale poeziei si picturii, capacitatea acestora de a se exprima una pe alta, altfel spus, de a-si vedea, în cealaltă chipul din oglindă. Astfel, asemeni lui Gauguin, poetul autoexilat (imaginar, în cazul lui) într-un îndepărtat tinut, crează, îmbinînd realul cu fantasmele, culorile cu vedeniile si cu mirodeniile, o lume exotică, pe care nu a cunoscut-o, dar pe care în imaginatia sa, stimulată de pînzele pictorului, o vede aievea: „În Hiva Oa, pe tărmu-i lăut cu mirodenii,/ Am o colibă-n care vopselile îmi tin./ Te zămislesc, femeie, dospită din vedenii,/ La margine de mare, pe pînza mea de in”. Noua artă, de o simplitate aparent primitivă, stie să provoace emotii puternice, îmbinînd într-un mod neasteptat culorile cu umba si lumina, aceste străvechi instrumente de lucru ale artistilor: „O trudă grea: din purpur, din umbră si lumină/ Să prind întreg fiorul ce îl strecori în mine./ Încinsă doar cu frunze si în găteli ceresti,/ De sub sprîncene negre, tînjesc să mă privesti”. Forma este, cum vedem, destul de simplă, dar ea nu contează aproape deloc, pentru că ceea ce suscită curiozitatea sporită a cititorului, convertită apoi succesiv în delectare, este structura interioară a constructiei poetice si mai ales intensitatea si varietatea sugestiilor. O serie de întrebări retorice sînt tot atîtea afirmări ale crezului artistic al poetului: „Nu-i rece armonia din linii drepte, pure?/ Si toate chiar sînt drepte si pure-n infinit?/ De ce bizari sînt muntii si negurile sure?/ A fost cîndva în lume ceva dessvîrsit?//...Ce-i cremenea banală? O tandără-n scîntei./ Si totusi are farmec asimetria ei”.
 În Mărtisor, dragostea sau clipa de gratie ori momentul mult asteptat nu izbucneste în gesturi patetice, nu se complace în efuziuni sentimentale, ci se exprimă distant si aluziv: „Asterni culori, de toate, poieni întregi cu fluturi./ Mai pui si pitigoii să suiere în crîng./ Si umbra mea tresare ca-n noapte alăuta/ Cînd o cuprinde dorul sălbatic si nătîng”. Zbuciumul sufletesc, la sfîrsit de reflux, arată astfel: „Se mai cunoaste astăzi că ieri a fost furtună?/ Hîrtii, de vînt purtate, zac, triste, lîngă porti,/ Iar prin tufisuri, unde vitralii se adună,/ Tăcerea giulgi asterne domol ca peste morti” (Interior răvăsit).
 Ca si în cazul lui Costenco, sub sovietici, poezia lui Meniuc nu s-a mai putut mentine la acest nivel.
 Cele patru poezii ale lui Paul Mihnea sînt toate la fel de sterse, cu unele poticneli prozodice si de frazare. Fiecare începe să promită parcă ceva, dar promisiunea nu se realizează. Astfel: „O, muzică, suavul meu supliciu,/ de ce nu pot, tortură, fără tine?/ De-ai fi de bună seamă numai viciu,/ mi-ar fi usor si nu mi-ar fi rusine/ să te detest si să-ti blestem în veac/ seducătorul iz elegiac...” (Tie, muzică!). Ce urmează este o explicitare detaliată, si încă mai plictisitoare, a acestei declaratii emfatice si stîngace. Tot asa e si Ghinda, cu evidente împrumuturi din Arghezi. Ultima strofă din această poezie am putea să o credem de inspiratie nietzscheană, dacă antiteza clipă/vecie nu am întîlni-o, apoape în aceeasi formă, si în Dacica („Clipa trăieste, veacurile mor”): „Si eu mi-am zis în treacăt: nu-i mister –/ vecia este oarbă, clipa vede./ Si dacă eu îs clipa ce purcede,/ au cine e eternă-ntr-adevăr:/ vecia care-i oarbă fără leac/ ori clipa care vede peste veac?” Dar, de teamă de a nu-l nedreptăti pe Mihnea, admit că el ar fi putut, totusi, să-l cunoască pe Nietzsche, iar întîlnirea cu Arghezi pe tărîmurile foarte întinse ale poeziei să fi fost întîmplătoare, asa cum s-au întîlnit atîtia alti autori, fără să-si cunoască, unul altuia, creatia. În poezia de dragoste, Mihnea a reusit ceva mai bine, fără a se putea compara, si aici, cu pămîntenii săi basarabeni Robot, Costenco, Deleanu sau Meniuc. Exprimîndu-si regretul că frumusetea naturii e vesnică, pe cînd aceea a iubitei este trecătoare, eroul liric se adresează dragei sale astfel: „De n-oi învesnici-o nici prin liră,/ voi face ca urmasii să te vadă/ cu ochii mei ce-acuma te admiră:/ Vei fi cădere zveltă de cascadă/ si culmile ce-n ochii tăi respiră,/ domnind peste genuni ca o tăgadă”. Este ceva, bineînteles, dar nu foarte mult, nivelul rămîne totusi destul de modest.
 Dincolo de momentul social, exprimat în general reusit, adică cu o anumită plasticitate si cu nerv, ceea ce nu se întîlneste des în lirica basarabeană interbelică, elementul care se evidentiază în arta scrisului la Bogdan Istru este alternanta urcusurilor cu coborîsurile în modalitătile de exprimare. Autorul porneste de la stări sufletesti minore si expresii „cuminti”, aproape plate, pentru a atinge o expresivitate ce se impune si prin formă, si prin intensitate, amintind tonul bătăios si tăietura categorică, dură, a frazei din versurile lui Aron Cotrus. Si invers: „cartea mea se izvodeste-n taină si în slavă,/ o caut printre geruri,/ o aflu pe colini,/ o ar cu plugul si boroana/ pe coaja ostenită-n care gem anii mucezi si bătrîni./ Si răscolesc cu al meu condei/ si tarinile,/ si vesnicia,/ ca să stîrpesc din preajma alor mei/ ciulinile si sărăcia” (Autobiografie). Observatia este valabilă si pentru Tăranii, executată în general reusit, atît artistic cît mai ales ideatic: „Înalti, întunecati, teposi,/ tăranii mei îsi tipă viata/ pe dealuri, prin arsită, prin ani.../ În pumni au strigat nedreptătile/ si căinarea tot în pumni,/ amară, trist au coborît-o/ As vrea cîteodată să mă tîrăsc/ prin colbul tarinei,/ să le sărut picioarele,/ să-i rog să mă ierte.” Asprimea de la început a limbajului „degradează”, spre sfîrsit, în expresii cuminti ce invită la răbdare si resemnare. Arhitectura poemelor, asemănătoare cu cea a lui Cotrus, Minulescu si Blaga, dar cu elemente ce o deosebesc totusi de acestea, este un fenomen care nu prea se întîlnea pe atunci în Basarabia. Uneori, asa cum se poate vedea si din cele cîteva pilde aduse aici, si întorsăturile de frază vorbesc despre un spirit inventiv si o pană inspirată, ca în „ar cu plugul si boroana/ pe coaja ostenită-n care gem anii mucezi si bătrîni.” Judecată doar în temeiul celor două exemple, invocate aici, poezia lui Istru se arată în general reusită, capabilă să satisfacă unele gusturi si să răspundă unor predispozitii, ce-i drept, nu dintre cele mai pretentioase; este evident că poetul nu poate pătrunde în locruile mai îndepărtate si mai înalte ale sufletului.
 O mare promisiune literară, dar si o frumoasă realizare, pe parcursul unei scurte perioade de creatie, a fost poezia Magdei Isanos. Antologia a cuprins cinci poeme, toate cinci de o calitate indiscutabilă, dar ar fi putut fi si altele, la fel de bune, sau, în locul acestora, altele nu mai putin reusite. Tiparul lor este simplu, dovadă că importantă cu adevărat în arta scrisului nu este forma, ci faptul dacă poetul are ce spune si are cum spune. Văzînd această strălucire a geniului poetic, strînsă în chingile unui timp îngust, ne dăm seama că asta si este mărturia că destinul nu s-a zgîrcit cu acea prea tînără si cu totul deosebită basarabeancă atunci cînd s-a decis să o încunune cu harul artistic. Poezia Oglinzi, de factură simbolistă, în care adie usor si a Eminescu, realul si virtualul, palpabilul si imaginarul sînt părti ale aceleiasi lumi: primul se prelungeste în cel de-al doilea, după cum cestălalt se regăseste în cel dintîi: „De oglinzi mă mai tem si-acum./ Este înăuntrul lor ca un fum,/ care noaptea se-ntinde-n odaie,/ mai ales cînd e luna-n văpaie./...Foarte multi oameni se-neacă-n oglinzi,/ femei palide, prunci suferinzi/ s-apleacă-asa si se privesc spre seară –/ puterea lor îi soarbe si-i omoară”. Putini poeti, în literatura română, au reusit să pună atîta seninătate în regretul curmării prin moarte a frumusetilor vietii. Poeta, constientă că nu mai are mult de trăit si fiind convinsă că însusi Dumnezeu i-a „soptit” ce si cum să „cînte”, schitează un umil protest în vata Supremei Vointe: „Doamne, n-am isprăvit/ cîntecul pe care mi l-ai soptit./ Nu-mi trimite îngeri de gheată si pară/ în orice seară”. Ea nu poate pleca nu din frică de moarte, ci pentru că viata o face să simtă neîncetat fiorul mirării, inepuizabilă sursă a receptării si deci a creatiei, precum si din datoria de a-si duce pînă la capăt cîntul de slavă al acestei minuni: „Nu pot pleca. Arborii îmi soptesc;/ florile calea-mi atin si mă opresc./ Despre toate am început o cîntare/ de laudă si naivă mirare” (Doamne, n-am isprăvit). În Strofele poetului bolnav, nemultumirea este ceva mai pronuntată, dar nu fată de moarte, ca atare, ci fată de slăbiciunea trupului în raport cu resursele inepuizabile ale sufletului: „De cîte ori îmi simt putrezicunea/ în care sufletul mi-ai răsădit,/ eu, Doamne, nu-ti contest întelepciunea, da-mi zic c-a sasea zi ai obosit”. Poeta nu pune la îndoilă, asadar, întelepciunea divină, bănuindu-i pesemne capacitătile inaccesibile imaginarului uman, dar se întreabă la ce a trebuit să se caute, în actul creatiei, un lăcas atît de imperfect pentru suflet, cînd dumnezeiescul gînd „se putea, de-o plidă, strînge,/ scînteietor, pe-aripa unui flutur,/ ori între două foi de trandafir,/ care-s asa frumoase cînd se scutur/ pe-al straturilor verde cimitir”. Mai blîndă si mai resemnată, Murim... ca mîine slăveste, fascinată, lumina, urmăreste cu sete si cu jind nesfîrsitul spectacol al naturii si impactul acestuia cu omul: „Atîta soare, Doamne, atîta soare/ o să mai fie-n lume după noi;/ cortegii de-anotimpuri si de ploi,/ cu păr din care siruie răcoare...”. Asa cum îi stă bine poeziei de înaltă si pură inspiratie, „răcoare” din această poezie, ca si femeile palide si pruncii suferinzi din Oglinzi, pot avea si alte semnificatii decît cele semnalate aici. În Murim... ca mîine, aprecierea entuziastă a vietii este în acealasi timp si un repros, valabil pentru toate timpurile, în adresa acelora care, orbiti de meschinăriile momentane, nu-i pot vedea frumusetile: „Si-mi pare asa ciudat că se mai poate/ găsi atîta vreme pentru ură,/ cînd viata e de-abia o picătură/ între minutu-acesta care bate/ Si celălalt-; si- mi pare neînteles/ si trist că nu privim la cer mai des...” Rarul mestesug de a cuprinde în acelasi cînt două motive categoric divergente, acela al slăvirii puterii invincibile a vietii si acela al profundului regret al disparitiei totale, este demonstrat poate cel mai bine în micul poem Întoarcere: „Vor si-atuncea ierburi si zăpezi.../ Tu, ochi, cum ai să răbzi să nu le vezi?/ «Ba nu, mai pe-nnoptate-am să mă scol,/ să dau livezii, stupilor ocol,/ să mîngîi lemnul usilor de-acasă/ si păpusoii galbeni pe mătasă./ Dulăii vor veni să mă miroase,/ cu boturile negre, somnoroase,/ si gudurînd spinările: stăpînă,/ de unde vii, că mirosi a tărînă ?...»”.
 Nu voi trece peste obiectivul pe care mi l-am propus de a vorbi despre creatia poetilor basarabeni doar în temeiul versurilor incluse în antologia editată la Chisinău în 2004, dar va trebui totusi să observ că poezia Magdei Isanos are preocupări mult mai largi decît este în stare să sugereze cele cîteva scrieri ale poetei incluse în această carte. Ea nu a fost nici mioritică si nici imitatoare a lui Blaga, cum s-a afirmat fără motiv uneori, în schimb trebuie să nu uităm că în creatia ei au fost cît se poate de prezente, în afara relatiei viată-moarte, si o serie de alte motive, între care chestiunea maternitătii, ca si aceea a iubirii, unele mari fenomene sociale, problema războiului sub variate aspecte, inclusiv aceea a responsabilitătii pentru căsăpirea oamenilor de rînd pe cîmpurile de luptă, relatia omului cu natura s.a. Cred că trebuie să ne gîndim bine la faptul dacă există în poezia basarabeană vreun nume care să o egaleze. La nivelul întelegerii pe care o am eu azi, cred că nu. Mai mult, după ce mai bine de jumătate de secol despre ea nu s-a stiut mai nimic, pentru că s-a tăcut, acum, cînd cunoasterea creatiei sale nu mai este o problemă nici chiar în Basarabia, se pare că sîntem îndemnati să ne întrebăm dacă – tinînd conta si de prea scurta ei perioadă de creatie – în lirica feminină românească există cineva care să o fi putut egala.
 Andrei Lupan, care avea să treacă mai tîrziu, sub regimul sovietic, drept prima pană a literelor moldovenesti, este prezent în antologie cu trei poezii, două de factură imnică si cea de a treia declarativă, avînd o anumită semnificatie, dar fără reală valoare artistică. Prima din cele două, Lega găzduirii, titlu care a „găzduit” cele mai cunoscute plachete de versuri ale poetului, are ca temă motivarea vămii pe care trebuie să o plătească oricine vrea să se afirme în viată. Plata ia forma unei căni de lut care nu se vrea „băută” de oricine: „E din lut, dar e-nteleaptă/ cana asta care-asteaptă/ s-o ridici cu mîna dreaptă.// Mesterul ce-o frămîntase/ i-a turnat în trup si-i arse/ frumusetea noduroasă”. Putem decela în aceste tertine simple, cantabile, „frumusetea noduroasă” a unor versuri agheziene. Cealaltă din cele două, Ziua pe creste, nitel stîngace si confuză, caută să exprime, se pare, o stare de calm si confort sufletesc la capătul unei munci îndelungate si stăruitoare.
 Cam acestea ar fi caracteristicile esentiale, asa cum le-am înteles eu, ale poziei interbelice basarabene, sugerate de textele ce se contin în antologia publicată la Chisinău în 2004.