Intre Marin Preda si S. Damian Mustrările dascălului către învătăcelul său de odinioară

                                                                                             

                                                                                                                         Cornel Ungureanu



       Întîlnirile anilor 1948, 1949, 1950. Deteritorializare, reteritorializare

 Cum în ultimele două decenii S. Damian „l-a demascat” în numeroase rînduri pe Marin Preda, ar trebui să recapitulăm felul în care Marin Preda obtine marile sale succese de prozator. Să uităm că între tinerii diriguitori ai literaturii noastre „noi” se afla si S. Damian? Poate că ar fi necesare cîteva reveniri asupra „fenomenului Marin Preda”.
 Momentul Întîlnirii din Pămînturi rămîne demn de a fi cercetat îndeaproape. Scriitorul vrea să-si tipărească opera, nuvelele sale de pînă acum, dar concursul „de proză” al anului 1947 este cîstigat de altcineva, un personaj al înaltei societăti – al „fostei înalte societăti” –, cu o carte de vizită impresionantă: Cella Delavrancea. Îsi reia povestirile, rescrie, redimensionează si cartea atrage atentia. Este acum si el om de succes, si fiindcă este om de succes noii ideologi – în plină ofensivă în anul unu al literaturii noastre „noi” – vor să-l aseze pe calea cea dreaptă. Să-l subordoneze, să-l educe, să-l transforme într-un vrednic propagandist. Apartine noii elite – elită la fel de solidară ca toate elitele tinere. Scrie despre cartea lui Petru Dumitriu, si el vedetă a prozei, si el scriitor al desantului realist-socialist – al echipei care defineste noua metodă de creatie. Sau ar putea să o definească, sub semnul luptei de clasă.
 Două întîlniri – una cu Mihai Novicov, alta cu Nicolae Moraru deschid labirintul întîmplărilor din care tînărul iese nevătămat datorită „rezistentei interioare”: sansa este, de fiecare dată, lîngă prozator. Ideologii de seamă ai partidului, cei care selectează „cadrele”, îl acceptă fiindcă scriitorul are o orgine sănătoasă si vine din aceeasi subterană din care iesiseră si alti autori, în 1945 de încredere. Mihai Novicov, boss al momentului, îl simpatizează si, după cîteva sfaturi, mustrări, destăinuiri (“Nu e asa de important ce zice presa, zic si ei ce li se spune, ca niste idioti. Mai important e viitorul dumitale…”) îl trimite la Bălcesti la o casă de creatie. Nu mai este dusman al poporului, nu e trimis la Canal, ci la o Casă de creatie.
 
Viata în casele de creatie în anul unu al literaturii noastre „noi” ar trebui să fie o temă a cărtilor despre deceniul al saselea al literaturii române. Scriitorii nu mai sînt legati de casa lor, sînt ai caselor de creatie. Castelele în care petrec scriitorii apartinuseră Casei regale, aristocratiei, fruntasilor politici de odinioară: tuturor acelor care, numindu-se acum clase exploatatoare, trebuie nimiciti. Tinerii scriitori se vor răsfăta în paturile regale, vor degusta confortul castelelor, vor fi – la rîndul lor – loctiitorii. Trebuie să scrie aici paginile despre infamia claselor superpuse, despre mîrsăvia celor care, prin truda exploatatilor, construiseră palatele. Aci puteau – era obligatoriu (?) – să-si exercite datoria de a urî si dreptul de a iubi. Aici trebuia să învete să scrie după noua metodă, dar si să petreacă. Să-si sărbătorească triumful. Ei sînt adevăratii învingători. Cine citeste jurnalele autorilor de succes din anii cincizeci poate descoperi uneori crisparea: se tem să nu fie la înăltime – se întreabă, uneori, dacă nu sînt destul de buni. Dar învată să petreacă. Imaginarul lor se manifestă nu numai în operele care evocă dusmanul de clasă, ci si în sărbătorile care trebuie să corespundă noii societăti: noii aristocratii: noii religii. Au, fireste, o disponibilitate amoroasă neobisnuită. Iubirile lor au o desfăsurare…. regală.
Fiindcă e important să observăm că, desi cred din tot sufletul în Noua Lume, în sfaturile protectorilor, ale îndrumătorilor, ale formatorilor marxist-leninisti, ei se lasă educati si de „ceilalti”. Numeroasele articole care evocă destrăbălarea printeselor, luxul în care trăiau „clasele exploatatoare”, felul în care îsi schimbau iubirile regii/reginele construiesc „modele subversive”: fiindcă orice literatură a anilor 50 se hrăneste din două serii de modele: din modelul propus de educatorii preferati (mai mult ori mai putin, oricum aflati în preajmă) si din modelul celălalt, „din altă lume”, evident compromitător pentru primul. Starea regală e cea spre care năzuiesc tinerii, desfrîul regal (asa cum îl stiu ei din cărtile momentului, violent „demascatoare”) este visat de tinerii autori.
Dacă mai observăm că tinerii stipendiati ai regimului însotesc, în vizitele lor prin România, scriitori străini celebri, autori cu mare autoritate în Internationala comunistă, mai tîrziu laureati ai premiului Nobel, putem întelege dimensiunile înregimentării. În memoriile sale (Mărturisesc că am trăit. Memorii, Prefată de Eugen Jebeleanu, Traducere din limba spaniolă si note de Nina Ecaterina Popescu, Ed. Politică, 1978, p. 277), Pablo Neruda scrie, uimit, despre acesti oameni si despre aceste locuri:
 „Am fost invitat în România si m-am prezentat la întîlnire. Scriitorii m-au dus să mă odihnesc în casa lor de creatie colectivă din mijlocul frumoaselor păduri carpatine. Castelul în care se află resedinta scriitorilor români fusese înainte a lui Carol, descreieratul acela ale cărui amoruri extraregale deveniseră subiect de discutie pe plan mondial. Palatul, cu mobilele lui moderne si băile de marmură, se află acum în slujba gîndirii si a poeziei din România. Am dormit bine în patul majestătii sale regina, iar a doua zi ne-am dus să vizităm si alte castele transformate în muzee si case de odihnă si vacantă. Mă însoteau poetii Jebeleanu, Beniuc si Radu Boureanu. În dimineata verde, afundati printre brazii din bătrînele parcuri regale, rîdeam în hohote, recitam versuri în toate limbile. Poetii români, cu lunga lor istorie de suferinte din timpul regimurilor monarho-fasciste, sînt cei mai curajosi si în acelasi timp cei mai veseli din lume…. (…). În putine locuri mi-am făcut atît de repede atît de multi frati”.
 În putine locuri, trebuie să citim, globalizarea comunistă a functionat atît de rapid.
 Nu mai e nevoie să spunem că în timp ce veselii poeti îsi însoteau vizitatorul pe mirificele plaiuri partidul asasina cu succes, la Pitesti, în Aiud sau la Sighet, la Gherla sau în Bărăgan „clasele exploatatoare din vremurile regimurilor de tristă amintire”. Dar putem să ne întrebăm cîti din pensionarii caselor de creatie se hrăneau cu iluzii si cîti erau stipendiatii cinici ai represiunii.

 „A trăi” si „a scrie” în Castelele lumii noi

 Pentru întelegerea vietii tinerilor scriitori în casele de creatie trebuie citite nu doar amintirile lui Marin Preda, ci si ale Ninei Cassian. Poeta Nina îsi trăieste succesele, e apreciată cu superlative de cei aflati în vîrful piramidei partidului comunist. Are acces direct la „Iosca”, dar si la Leonte Răutu, la Constanta Crăciun ca si la Iosif Chisinevski. Cu unii dintre ei relatiile nu sînt mereu fericite, dar femeia candidează cu succes la postul de primă doamnă (tovarăsă) a poeziei tinere. Este regina balului. Dacă mai tinem seama de faptul că este sotia unui important sef cultural, Al. I. Stefănescu (Ali!), bărbat de seamă al politichiei comuniste, întelegem tentatiile tînărului prozator Marin Preda. Împlinirea sa ca scriitor nu se putea realiza fără împlinirea sa de seducător, de macho, de rege al junilor cuceritori ai noii societăti. Prozatorul Marin Întîiul si principesa Nina trebuie să deschidă balul.
 În cele trei volume de amintiri/reflectii, Memoria ca zestre, Nina Cassian nu face economie cu destăinuirile. Iată-i pe cei doi fericiti la Sinaia:
(mai, 1949) „Întorcîndu-ne de la Feldioara la Sinaia i-am găsit pe Marin cu Piko în vilă bînd vin. Fuseseră din nou niste oaspeti străini. A propos, am luat Medalia Muncii! Nu stiu cît de serioasă e această distinctie, dar eu am fost bucuroasă întrucît e primul dar public din partea Partidului…” (I,119).
(mai, 1949) „După o după-amiază de volei, seara am fost la un chef. Cînd m-am pupat (Bruderschaft) cu Pista, Marin a făcut . . ahm…m-a apucat de mînă si mi-a răsucit-o atît de rău că i-am tras două palme… Drept care n-a mai vrut să-mi dea nuvela lui s-o citesc. . “.(I, 131). Nuvela e Ana Rosculet si absenta lecturii amoroase poartă ghinion: desi nuvela, supusă întrutotul partidului, are calitătile cerute, e hulită coral de ideologii în stare de veghe.
 Prin locurile privilegiatilor apar alesii premiilor Lenin, Stalin, ai Congreselor literare la care comunistii adună o internatională… frenetică. Printesa Nina si Regele Marin nu l-au însotit decît pe Jorge Amado, si el atunci protejat al lui Iosif Visarionovici Stalin:
„(iunie 1949) Jorge Amado a fost la Bucuresti. Am fost una din însotitoarele lui. L-am condus si la Sinaia (Marin, simtindu-se neglijat, a plecat la Doftana) / A doua zi, am plecat cu Novicov, cu Ali (care a venit cu mine la Sinaia) si cu Marin care voia să plece la Bucuresti. Parcă din nou mai serios, îsi ia angajamente, vorbeste despre mine ca despre o răscruce în viata lui, a doua după Nadia”. (I, 144)
Între petrecerile nationale si internationaliste, un dialog cu Chisinevski prinde bine:
„N-am apucat să consemnez aici că Ioska m-a chemat la el să-mi spună că i-a plăcut mult Nică fără frică si mi-a propus să fac un film pentru copii, indicîndu-mi…” (II, 16).
Sau:
„Am fost la Iosif Chisinevski care s-a purtat din nou drăgut cu mine” (II, 38).
Starea regală rectifică Opera, poeta îl cizelează pe prozator. Dacă Ana Rosculet a căzut la examen, Morometii nu:
„Marin m-a întrebat ce părere am despre Morometii. La cîteva aprecieri entuziaste ale mele, mi-a spus că astea sînt «rezultatele perioadei» noastre comune” (II, 38).

Intermezzo: Desfăsurarea

 Dacă e fiu de tăran (sărac) si om de nădejde al regimului, Marin Preda are misiunea de a scrie despre cooperativizare. Scriitorul, care vrea să creadă în noua religie, porneste la atac: Desfăsurarea va fi proza cu care el trebuie să dobîndească titlul de fiu de încredere al partidului. Nu e simplu: si este încă nesigur pe cuvintele/uneltele profesiunii sale. Scriitorul stie că „fraza începutului” e decisivă pentru ritmurile si semnificatiile adînci ale operei, asa că propozitiile inaugurale ale Desfăsurării se schimbă mereu. În editia a doua, ESPLA, 1954, Desfăsurarea începe asa:
 „Ilie Barbu se trezi din somn cu ochii limpezi, usor si linistit ca din nimic, cu toate că se culcase seara frînt de osteneală. «Uite, domnule, s-a făcut dimineată» gîndi el cu mirare. Vru s-o scoale si pe muiere, dar o mai lăsă; abia se revărsaseră zorile”.
 În editia revăzută din 1964 (Editura Tineretului, Biblioteca scolarului) textul e nou-nout:
„O zi mare, chiar dacă îi descrii si intervalele dintre clipe, nu numai clipele, tot seamănă cu o zi obisnuită. / Ilie Barbu se trezi din somn cu ochii limpezi, usor si linistit, ca din nimic, cu toate că se culcase seara frînt de osteneală. Se trezi ca de obicei, cu capul la marginea căpătîiului si în locul unde trebuia să fie capul lui, era al muierii. „Uite, domnule, s-a făcut dimineată, gîndi el cu mirare. Ca s-o scoale si pe muiere era destul să-i ia ca totdeuna capul în palme si să-l pună la locul lui, dar o mai lăsă; abia se revărsaseră zorile”.
În editia Opere, Editura enciclopedică, 2002, pagina se schimbă iar:
„Ilie Barbu se trezi din somn cu ochii limpezi, usor si linistit, cu toate că se culcase seara frînt de oboseală. Se trezi ca de obicei, cu capul la marginea căpătîiului si în locul unde trebuia să fie capul lui, era capul muierii”.
 Procesul viitorizării rămîne central în toate cărtile lui Preda. Ce se va întîmpla mîine? Cum va arăta lumea de mîine? În Ana Rosculet, în textele anilor cinzeci, chiar în Risipitorii si în Morometii II întrebarea functionează cu neobisnuită energie. Ea rămîne si în Marele singuratic si în Delirul. În Desfăsurarea ea sună asa (Marin Preda nu o va modifica în editiile viitoare – vezi editia 1954, p. 14). „Ilie Barbu nu stia mai mult decît altii, ba chiar îi scăpau unele lucruri, cum era, de pildă, alegerea presedintelui gospodăriei. Pentru el principalul era că aveau să înceapă o viată cum nu mai fusese vreodată: să are, să semene si să culeagă bucatele la un loc, apoi să le împartă după munca fiecăruia. Dar cum se vor petrece toate acestea, cine o să aibă grijă ca lucrurile să iasă bine, cine o să fie tras la răspundere dacă ceva o să iasă prost, toate astea nu i se păreau lui Ilie niste lucruri la care să se gîndească în mod deosebit. Principalul era că viata cea veche era lovită acum chiar în temelia ei. De-aici înainte oamenii se vor băga în seamă si se vor împrieteni nu după cîte pogoane are fiecare, după cîti cai, boi sau porci au în bătătură, ci după cum au să muncească si să se poarte în viata nouă care începea”.
 Ce se va întîmpla mîine, iată întrebarea centrală a operei sale de tinerete. S. Damian, unul dintre educatorii de nădejde ai anilor cincizeci îi va răspunde cu încredere:
„La Marin Preda……visul e, în mod curios, un corolar al stării de semitrezie, în care constinta continuă, pe anumite parcele, să fie activă, iar tangenta lui cu realitatea de toate zilele naste o ambiguitate încărcată de fior poetic. După ce traversează lunga perioadă a înfruntării pericolelor elementare, cu nădejdea aclimatizării, cu tenacitatea dată de iubire, Călin trebuie să rezolve din nou, si pe tărîmul imaginat, dilemele convietuirii între oameni, să reintroducă apologia divinitătii, ideea binelui si a răului, chinul păcatului, normele legii, spre a împiedica alunecarea în abisul instinctelor”. (S. Damian, Intrarea în castel, Editura Cartea Românească, 1970 p. 41). Si, în fine, după un pic de vreme, părerea lui Lucian Raicu, (Întîlnirea din pămînturi, „România literară”, 9 mai 1974) :
 „Încă din Desfăsurarea (revizuită substantial la includerea în actualul volum)… experimenta vocatia pentru dialog”. „Un instinct de mare prozator, greu de convertit la neadevăruri oricît de atrăgătoare, avînd în sînge gustul autenticitătii, evită la vreme un astfel de exces; si chiar dacă se mai face simtit, se transfigurează repede în farmec al rostirii proprii, savuroase, inimitabile”.
 Desfăsurarea, proza care „înfătisează erorile grupului criminal Pauker, Chisinevski, Miron Constantinescu” este o carte care vine la timp. Iar scriitorul – talentatul tînăr – face parte din grupul învingătorilor politici. I se deschid toate căile. Dar nu era o carte precum cele scrise pînă atunci de Sadoveanu, Stancu, Camilar, Ion Călugăru – cei care comiteau „manualele de literatură” pentru scriitorii viitorului. „În epoca literară respectivă, pe care o întrecea de la distantă, Desfăsurarea se citea de noi, tinerii, cu sentimentul unei mari surprize. Iată, ne-am zis, se poate scrie si asa!” scrie Lucian Raicu.
 Scriitorul îsi găsise lumea. Se va căsători în curînd cu frumoasa Aurora Cornu, tînără care respecta cu fidelitate normele realismului socialist. Cei doi vor forma una dintre familiile „regale” ale noii literaturi.

 Succesele si esecurile scriitorului: de la Utopie la Antiutopie, pe un drum ocolit

 Morometii fusese, înaintea petrecerilor din castelele regale, în ghearele doctrinei. Din Viata ca o pradă aflăm cum functiona „munca de educatie”. Criticul Novicov îl pusese pe Popper „să înjure” cartea de debut, dar tot el îl pune pe Willi Moglescu să scrie „un lung articol despre Despre un viitor roman al lui…, adică al meu, bazat, lucrul senzational pentru tînărul autor, doar pe o simplă conversatie între mine si tînărul reporter!”. Articolul semnat de Andrei Strihan din „Flacăra”, 17 oct,. 1948, Despre un viitor roman al lui Marin Preda nu este fără precedent în presa noastră, dar o seamă dintre păcatele literare si neliterare ale lui Novicov vor fi răscumpărate de această distribuire de îndemnuri. Articolul lui Andrei Strihan (Willi Moglescu) este un document important pentru cel ce analizează opera lui Marin Preda. În octombrie 1948 Morometii este schitat, personajele există cu mare claritate într-un orizont ce e al lumii rurale.
O lume rurală care trebuia să fie pe măsura documentelor de partid.
 Romanul începea deci în toamna anului 1946 „într-o familie de chiaburi”: Limbajul reporterului ar putea să deruteze, dar cititorul poate descoperi capitolul cu pricina în „Flacăra”, sub titlul Începutul afacerii cu Palici.
În fragmentul de început, Ilie Moromete încearcă să facă „un schimb de pămînturi” cu Palici fiindcă gurile rele prevestesc o nouă reformă agrară care i-ar primejdui proprietatea. În octombrie 1946 Niculae ar fi avocat la Bucuresti si, după părerea lui Strihan-Moglescu, e idealist si confuz. Din afacere, Ilie Moromete i-ar obtine bani fiului pentru deschiderea unui cabinet de avocatură. Din „începutul afacerii cu Palici” prea multe nu putem afla despre „Moromete si ai săi” si fără protectia lui Mihai Novicov tînărul prozator putea fi acuzat de alte erezii, dintre care cea mai gravă tinea de Ilie Moromete, prea pozitiv pentru un adevărat chiabur.
 Asadar, chiaburul Moromete încheie afacerea, în ciuda protestelor surorii sale Maria, care îi cheamă de la Bucuresti pe Paraschiv si Achim, acum pozitivi. Nilă murise în război. Viitoarea Guica insistă si Ilie Moromete îi dă cu o sticlă în cap. Apoi face infarct si moare. Romanul se încheie cu parastasul bătrînului si cu mînia lui Anton (copil de suflet al bătrînului), care dezvăluie firea rapace a bătrînului. Anton intrase în P. C. R. si se presupune că un al doilea volum îi va rezerva misiuni mult mai importante. El, dezmostenitul, este purtătorul spiritului revolutionar, ca dezmostenit si exploatat de exponentii vechii orînduiri. El ar fi chemat să ducă, în volumul al doilea, luptele împotriva Morometilor închiaburiti, Paraschiv si Achim. Evident că Paraschiv si Achim o iau pe urmele exploatatorului Ilie. Sînt exercitii de mutilare pe care tînărul scriitor le va resimti din plin abia atunci cînd îsi descoperă relatia profitabilă cu tatăl său. Mutilarea o va resimti mai limpede în 1967-1968, cînd va scrie Intrusul (romanul unui mare mutilat) si în 1979, cînd va alcătui Cartea mutilării si a subteranei, contrautopia sa, în chip de concluzie. Cel mai iubit dintre pămînteni nu-i decît o întunecată recapitulare a felului în care Marin Preda si iubirile sale au traversat istoria. Iar unul dintre modelele lui Victor Petrini, marele mutilat al ultimului său roman, ar putea fi chiar prietenul de demult, Ion Caraion.
 Nu trebuie să întelegem că anii petrecuti în castelele regale, că succesul Desfăsurării ar submina, într-un fel sau altul, Morometii. Dimpotrivă, Novicov pregătise terenul, Desfăsurarea îl nivelase si Marin Preda devenise om de încredere al partidului. Asa că atunci cînd vor apare Morometii, romanul va fi citit ca un document al victoriei realismului socialist. Într-o carte importantă a deceniului sase, liderul Mihai Novicov va încerca să explice tovarăsilor cîrtitori de ce Marin Preda este un tovarăs de nădejde, iar opera sa, un triumf al metodei:
“Un material bogat pentru sesizarea căilor concrete prin care îsi face loc în literatura noastră idealul estetic al socialismului, ni-l oferă creatia lui Marin Preda. Sustinînd aceasta, nu ne referim doar la Desfăsurarea, unde fenomenul e evident, ci la Morometii, despre care unii ar spune că, rămînînd în afara realitătii socialiste, n-ar avea cum să afirme idealul estetic al socialismului. Dacă vom reusi să dovedim contrariul, vom arăta din nou că orientarea ideologică si reusita artistică a unei lucrări nu depind doar de alegerea temei, ci, mai ales, de tratarea ei. În pofida absentei unor episoade concludente… în care realitatea revolutionară să apară nemijlocit, romanul Morometii transmite totusi – cu multă fortă de convingere, după părerea noastră – aspiratia oamenilor către un ideal nou de viată”.
 Si acum, Novicov vine cu exemplele sovietice. Si în viata literară a Uniunii Sovietice au existat dispute între cei care se ocupau de revolutie si războiul civil. Însusi Fadeev, demonstrează ideologul, a arătat în lucrările sale că un conducător comunist ar trebui nu doar să dinamizeze masele, ci si să se opună maselor. Omul care stie să se opună maselor aberante, asemenea eroului din Împotriva curentului si Înfrîngere de Fadeev ar fi… Tugurlan:
„Dacă în ciuda trăsăturilor care-l fac uneori antipatic, Tugurlan trezeste, totusi, poate chiar în mai mare măsură decît Moromete, interesul si simpatia cititorului, asta se datoreste tocmai acelor elemente din constructia caracterului său care contin în stare embrionară trăsăturile definitorii ale unui erou reprezentativ pentru idealul estetic al socialismului”. (Mihai Novicov, Realism, Realism critic, Realism socialist. Editura pentru literatură, 1961, 38, 40). Si mai fericit se dovedeste a fi Ion Vitner, vedeta nr. 1 a fidelitătii comuniste în anii 1948-1951, purtătorul anatemei împotriva tuturor contemporanilor infideli numiti Lovinescu, G. Călinescu, Cioculescu s. a. m. d. În anul de gratie 1961 el încă este criticul de directie care poate inaugura primul volum al Prozatori-lor contemporani (Editura pentru literatură) cu un amplu capitol consacrat maestrului iubit. Se subliniază cu două linii rolul cărtii din 1952 în formarea scriitorului:
„Nuvela Desfăsurarea (1952) a constituit experienta hotărîtoare pentru creatia lui Marin Preda. După esecul Anei Rosculet, figura lui Ion Barbu, tăranul comunist, militant pentru socializarea agriculturii, mărturiseste saltul impresionant al prozatorului, în urma unei depline clarificări ideologice”.
 Odată puse la locul lor laudele si superlativele, se poate afla si ce bine a functionat procesul (auto)educării scriitorului:
Desfăsurarea a fost etapa necesară, fără de care aparitia Morometilor ar fi devenit poate imposibilă. Problematica actualitătii acute i-a permis lui Marin Preda aflarea sensului exact al procesului social economic pe care l-a străbătut tărănimea noastră în ultimele două decenii…”.
Asa cum odinioară era un bun mînuitor al anatemei, Vitner a devenit, în fata prozatorului acum oficial, un excelent mînuitor al elogiilor; el nu este un oarecare Novicov care nu i-a citit decît pe scriitorii sovietici, el poate să fixeze alte repere importante în literatura rusă care pot spori lauda; iar fată de acesti autori ai literaturii ruse, care nu cunoscuseră încă marxism-leninismul, Preda poate fi chiar mai bun:
„Moromete este un rafinat al reveriei fără obiect precis sau finalitate, al contemplării fără sfîrsit. Moromete este o ilustrare a oblomovismului, poate singura în toată literatura noastră. (…) / Dar spre deosebire de ilustrul model al lui Goncearov, la care pasivitatea si contemplarea este dublată de mizantropie, Moromete, tocmai pentru că este un dunărean, e un mare iubitor de oameni, pentru că fără ei taifasul ar fi imposibil…”.
Iată cum si Ilie Moromete poate deveni un apostol al noii religii… Iar S. Damian recapitulează, în anul de gratie 2007: a devenit apostol si datorită sugestiilor domniei sale.