MIHAIL SADOVEANU - SECTIUNI DINTR-O GEOGRAFIE LITERARĂ
       

       

                                                                                                                           Cornel UNGUREANU

    

 

         Mihail Sadoveanu se naste la Pascani, în 1880, si îsi petrece vacantele la Verseni, la bunicii dinspre mama. Abia la 11 ani copilul capata numele de Sadoveanu. Între 1892 si 1897, urmeaza cursuri la gimnaziul „Alecu Donici” din Falticeni . Am spune ca acesta este spatiul care va oferi primele repere universului literar sadovenian. Sfîrsitul secolului (1897-1900) îl gaseste la Iasi. Aci începe o activitate publicistica intensa care îl desparte de scoala: dupa o paranteza bucuresteana, se stabileste la Falticeni – se casatoreste cu Ecaterina Balu. Anul 1904 este Anul Sadoveanu al literelor române: scriitorul debuteaza, în stilul lui uriesesc, cu patru volume: Povestiri, Soimii, Dureri înabusite, Crîsma lui Mos Precu. Dupa o pendulare între Bucuresti si Falticeni, se va stabili, în 1910 la Iasi, ca director al Teatrului National. Participa în 1913 la razboiul româno-bulgar, în 1918 se stabileste la Iasi, unde îsi cumpara o casa: este chiar casa care îi apartinuse lui Kogalniceanu. Fiecare asezare a lui Sadoveanu într-un oras sau într-un spatiu „al vînatorii” înseamna întemeiere: constructia/aproprierea si amenajarea unei case e primul dintre gesturile sale întemeietoare. Casa , ca spatiu al unei ordini spirituale e primul element definitoriu pentru geografia sadoveniana. E primul topos pe care îl cucereste scriitorul.

E ales membru al Academiei în 1921, în 1923 îsi rosteste discursul de receptie. E una dintre personalitatile prin care se naste România Mare – prin care se valideaza, spiritual, tara întregita.

Odata cu Tara de dincolo de negura – 1925 începe prima serie de opere majore: odata cu Baltagul (1930) scriitorul începe a da seria sa de opere exemplare. Fiecare an al deceniului al patrulea ilustreaza o febrilitate majora, dar si instalarea lui homo religiosus în timpul creatiei:

1931 – Trenul fantoma, Maria sa, Puiul padurii ;

1932 – Nunta domnitei Ruxandra, Uvar ;

1934 – Noptile de Sînziene, Soarele în balta, Viata lui Stefan cel Mare ;

1935 – Ucenicia lui Ionut , primul volum al trilogiei Fratii Jderi ;

1936 – Se stabileste la Bucuresti. Izvorul alb ;

1937 – Retragerea în Transilvania, la Bradu Strîmb;

1938 – Valea Frumoasei, Ochi de urs ;

1940 – Vechime, Divanul Persian ;

 

Pîna la Anii de ucenicie (1944), scriitorul mai publica:

1942 – Oamenii Mariei-Sale , încheierea trilogiei Fratii Jderi ;

1943 – Povestile de la Bradu-Strîmb .

 

În perioada capodoperelor, inaugurata de Baltagul , 1930, scriitorul cartografiaza o alta geografie – una interioara. Este pe drumurile pe care le cunoastem, în muntii pe care îi stim, pe itinerarii foarte bine desenate, dar aceste itinerarii ascund altele. Sau, cum spune Edgar Papu:

„Cea mai mare parte din omenetul lui Sadoveanu e pe drumuri. Cine nu cunoaste amplele resurse – aproape unice în literatura lumii – ale drumurilor sadovenesti, cu locuri de popas pe la ratesuri si pe la focuri în spate? Drumurile lui Sadoveanu sînt mai mult decît un motiv pitoresc; ele constituie un principiu aproape simbolic al cunoasterii, o sectiune de investigatie taiata cu lumina în misterul si necunoscutul infinitelor destine omenesti. Focurile sale de popas, în noapte, transpuse la superioara scara umana, au functiunea reflectoarelor subacvatice care, în întunericul nesfîrsit al fundurilor de mare, ne descopera frînturi de viata ignorata. Drumetii sai… , aduc treptat la lumina, odata cu trasaturile lor, si ceva din întîmplari nestiute, din evenimente de taina, smulse parca din tenebrele de unde au venit… .Motivul drumului la Sadoveanu te patrunde adînc cu aceeasi sugestie de infinitate – în formele cel mai nebanuite – a relatiilor si destinelor umane în lumea noastra larga” 1 .

Si Alexandru Paleologu acorda un mare interes Drumului în opera lui Sadoveanu. Îi acorda un sens spiritual, si desigur acesta este sensul cuviincios. Întelesurile lui se despica la infinit, de la topografiile curente, prin care recunoastem munti, dealuri, sate, rîuri, orase, strazi pîna la semnificatiile simbolice pe care le pot degaja caile pe care le strabatem. Educatia ezoterica, lecturile din carti sacre, ucenicia masonica adauga mereu cîte ceva întelesurilor „caii”. Dar asta nu înseamna ca scriitorul nu este consecvent cu sine si cu experienta sa.

Ceea ce adauga înseamna si o retragere într-un spatiu protector. Dar nu numai atît. Sadoveanu se retrage mereu în urma, si exercitiile sale de retragere înseamna si încercari de recuperare ale unui orizont originar. Va face mereu referiri la rolul covîrsitor pe care folclorul l-a avut în creatia sa si, precum Mircea Eliade, va repeta ca exista o istorie (stra)veche pe care o putem descoperi, identifica, întelege cu ajutorul acestui tip de documente. Folclorul, instrument de cunoastere e o constanta a demersurilor sale literare. Discursul sau de receptie din 9 iunie 1923 la Academie se cheama Poezia populara si contine referinte care vor reveni mereu în confesiunile sale:

„Cugetarea ascutita si putintel sceptica, pe care o gasim în proverbe, expresia colorata si plastica, alternanta de zîmbet si tristete, tot sufletul poporului, variat ca o primavara de la noi, le gasim în cel dintîi povestitor artist al nostru, Ion Neculce, care nu e un mare carturar cum sînt Costinestii, si care vorbeste ca un razes sfatos de odinioara. Nacazurile saracei Moldove, Neculce le-a avut scrise în inima lui… / Va rog sa va aduceti aminte de cele dintîi frumuseti poetice ale literaturii noastre culte. Doinele si Lacramioarele lui Alecsandri sînt vadit ecouri ale poeziei populare… (… ) Poate si frumusetea Mioritei sa fi îndemnat pe marele poet sa-si caute întîile izvoare de inspiratie în poezia poporului. Si el, si putinii artisti ai acelei generatii – Negruzzi, Russo, Kogalniceanu – au înteles acum un veac ca literatura noastra trebuie sa-si gaseasca temelie fireasca în popor. Pe drumul acestei traditii îl gasim si pe Eminescu… Direct din popor iese si Creanga, inimitabilul Creanga, vioi, spiritual, sceptic, zîmbind în suferinta, simplu în aparenta si totusi complex ca poporul. Creanga nu e un biet scriitor popular, cum au spus unii, ci cea mai maiastra si artistica manifestare a poporului în literatura culta” 2 .

Trebuie sa subliniem ca exista, în acest moment (înca) sarbatoresc al Unirii, bucuria de a sublinia contributia Moldovei la definirea spiritului românesc – a literaturii române. Desigur, toti sînt români, dar radacinile lor sînt moldovenesti: Neculce, Costinestii, Alecsandri, Negruzzi, Kogalniceanu, Russo, Eminescu, Creanga (inimitabilul Creanga!) vin dintr-o provincie a întemeierilor literare, dintr-un spatiu pe care el, Sadoveanu, îl poate exprima acum nu doar prin reliefurile sale, ci si în profunzimea lui.

Cum apare mitul vechimii în opera scriitorilor români, cum apare mitul vechimii la Sadoveanu? Scriam altadata ( Veghea si stelele , „Tribuna”, mai, 1976) ca nu-i inutil sa studiem relatia dintre biografie si opera în cazul unor autori ca Sadoveanu, Calinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, a caror opera e marcata de statutul lor de fii naturali – decisiv pentru relatiile lor în societatea româneasca. În cartea sa G. Calinescu si complexele literaturii române , Mircea Martin face cîteva observatii fundamentale:

„G. Calinescu depaseste complexul originii sale umile… asumîndu-si un altul infinit mai amplu si mai stimulator. Lupta cu prejudecatile care refuza prestigiul vechimii si culturii lui, pe acela al unei traditii constituite reprezinta un mod de a satisface o obsesie proprie. Prin aceasta identificare el îsi cucereste o noua demnitate”.

Vechimea poporului român, asupra careia G. Calinescu insista de cîte ori are prilejul, e contestata de istoricii profesionisti. Marele critic nu face altceva decît sa-si ilustreze propriul sau blazon. Banuiala cea mai comoda e ca proza lui Mihail Sadoveanu, cu celebrele-i fraze („bunicii mei sînt stranepotii acelor oameni”) nu e independenta, în intentiile ei generale, de necesitatea ilustrarii unui blazon.

 

Mihail Sadoveanu a raportat direct la biografia lui cîteva romane: cel mai important dintre acestea, Creanga de aur , apare atunci cînd scriitorul are deja o vîrsta – o experienta de viata si de scris. E o confesiune, dupa cum va declara într-un interviu din „Adevarul literar si artistic”, 16 iulie 1933. Cu dl. Mihail Sadoveanu despre masonerie si despre ultimul sau roman vrea sa raspunda unor atacuri venite dinspre extrema dreapta:

„Asa-zisul secret al masoneriei n-are nici o legatura cu întelesul vulgar al cuvîntului… Secretul ei sta în «ezoterism»./ Esoterismul e o doctrina tainica, în sensul tainelor religioase; o doctrina superioara tuturor dogmelor si tuturor formelor, capabila, prin unitatea si generalitatea ei, sa concilieze aspectele multiple ale adevarurilor./ E o taina, pentru ca nu se învata direct, cu mijlocul operatiilor mintale obisnuite; este constiinta adevarului prin patrundere personala, meditînd asupra simbolurilor; ea te duce la sensul profund al lucrurilor, cel care scapa comprehensiunii superficiale… În lumina acestor preocupari intime… am scris Creanga de aur ”.

Ni se da de înteles ca acest domn Stamatin este ratacit într-o lume care si-a pierdut „adevaratele rînduieli”, traind într-o deplina ignoranta. În munti, domnul Stamatin îl întîlnise pe ultimul Deceneu, cel care, nestiut de nimeni, prelungea sacra stiinta a celor vechi, stapînind prin ea adevarurile lumii. Domnul Stamatin arata, prin formule desenate pe nisip, ca stiinta celor vechi nu era superstitie si ca stiinta celor de azi alearga în urma ei, insuficienta, ignorînd Totul. Aci Sadoveanu se întîlneste cu cunoscatorii stiintelor traditionale, de la Vasile Lovinescu la alti emuli din România ai lui Guenon din anii treizeci – cei care încercau sa demonstreze acelasi lucru:

„Acest mag, în epoca regilor daci, practica, dupa o rînduiala antica de la Memfis, grafia sacra a cunoasterilor spirituale. Hieroglifele, dupa cum stiti, cuprindeau un principiu de întelegere universala a notiunilor, înfratind pe initiati într-o limba muta. Alfabetul dumneavoastra de astazi, ca si limba vulgara, sta mai mult în slujba instinctelor”.

Ideea ca cei retrasi în munti ar poseda stiinta sacra însufleteste Creanga de aur, dar si alte carti sadoveniene.

Literatura ar submina ea însasi adevaruri ce s-ar cuveni exprimate doar cu ajutorul hieroglifelor. Cert e ca romanul este al unui initiat (actiunea începe dupa ce Kesarion a stat sapte ani la Memfis) traind într-o lume în curs de degradare. Asezat între initiati, tînarul poate privi dincolo de fata efemera a lucrurilor. În diverse momente, romanul dilata momentele consacrate celor doua lumi – lumea vulgara si cea apartinînd initiatilor.

Trecerea între alesi nu e simpla, abdicarea de la cele pamîntesti nu e simpla.

 

Alti mari scriitori puteau fi, în deceniile trei si patru, exemple de sincronizare. El nu se sincronizase: el descoperise masoneria, Eghipetul, initierea, valoarea lumilor vechi, a spatiilor insulare pe care traiesc, supravietuiesc cei de odinioara. Cei care vin din lumile originare.

Cartea despre Olanda , cu privirile piezise asupra ordinii occidentale („Aici e mai mult om. Nimic din ce face omul nu-i minune adevarata si vie”), arata ca opozitia scriitorului fata de mesajele sincronizarii este structurala

Deceniile trei si patru adunasera în saloanele literare, în cenacluri, în cafenele scriitori profesionalizati, amatori, vedete, personaje ale succesului, lumpenintelectuali legati între ei doar de ideea de competitie a talentului. Nici unul nu era fiul sau spiritual. De nimeni dintre cei care practicau arta scrisului în anii treizeci nu era legat printr-un crez. Afinii sai spirituali sînt fie cei ramasi în provincie, în spatiile insulare ocrotite de paduri, de munti, de ape, fie în societatile secrete. Sau, exista în începutul unui secol care promitea altceva. Anii de ucenicie apare chiar în anul în care lumea româneasca intra într-un timp al autoiluzionarii: 1944. Este o confesiune pe care o putem citi cu convingerea ca sinceritatea marelui prozator e deplina. Poate mai mult: e o confesiune cu sens initiatic, apatinînd nu doar literaturii, ci si (mai ales) unui demers spiritual. E cronica unei singuratati. Realismul deziluziei, pe care îl constata Tudor Vianu vizavi de realitatea sadoveniana trece pe planul al doilea, anii de formare ai scriitorului nu sînt „negri”. Cea dintîi dintre uceniciile scolarului este pe malul Siretului. Malul Siretului va reveni în opera lui Sadoveanu. E un topos centralizator:

„În asemenea peregrinari nu cautam numai placerea simpla a miscarilor libere în unda vicleana a acelei ape… ; învatatura mea urma o alta lege. Toate minunile noua care se înfatisau ochilor se înscriau în mine ca niste hieroglife durabile; de asemenea auzul meu înregistra acordurile delicate ori grave ale naturii, asociindu-le imaginilor. Ceteam deci viata din juru-mi ca un primitiv”.

Primitiv este, asa cum s-a demonstrat de nenumarate ori, un cuvînt cu sens polemic; e un om care a pastrat contatul direct cu sistemul de semne esential:

„Probabil ca din pricina acestei scaderi am deprins mecanismul cetitului nu dupa metodele progresive ale pedagogiei, ci printr-o revelatie dramatica”.

Asa cum la originea Manastirii Putna sau Curtea de Arges se afla vointa unui Domnitor – gestul regal care da sacralitate locului – la originea relatiei Scriitorului cu Lumea trebuie sa existe un moment anume al revelatiei. Al intrarii în alta lume.

„N-as putea spune cînd si cum s-a produs lovitura magica a întelegerii. Dar ea s-a produs brusc, într-o clipita. Relatia cuvînt-sunete si litere mi-a aparut fara interventia nimanui, si în ceasul care a urmat am cetit restul abecedarului iar a doua zi… ”.

A doua zi a început drumul neîntrerupt în împaratia cartilor 3 .

 

„M-a interesat întotdeuna orice peisagiu în orice împrejurare si orice clipa a vietii, fara sa ma oboseasca, fara sa ma plictiseasca; m-a interesat nu cu vointa mea, ci numai printr-un fenomen de participare, osmoza si simbioza. Ma încorporez lucrurilor vietii, am simtirea ca totul traieste în felul sau particular… faptul de a avea asemenea cunoastere ma face sa iau parte la viata tainica a stîncii, arborelui, smeurei si ferigii. Cu atît mai vîrtos alianta aceasta se manifesta între mine si salbaticiuni – zburatoare, gîze si fiare; între mine si apele care curg si palpita ori întind luciuri neclintite… Ma voi stinge în curînd: dar icoanele acestea, ca si lucirile unui astru mort, vor continua sa fie fara sfîrsit”.

În Anii de ucenicie un capitol important pentru întelegerea lui Sadoveanu se cheama Initiere . Capitolul atrage atentia asupra unui personaj care îl învie – bunica din Verseni. El a fost deturnat de la educatia pe care ar fi trebuit sa i-o faca bunicii. A fost rapit. Într-unele proze usor confesive, ca Dumbrava minunata , copilul va ajunge la bunici, traversînd o padure miraculoasa – o padure care va ramîne mereu spatiu sacru la Sadoveanu.

„Mama însasi devenise pentru ei o înstrainata, pe care o primeau cu dragoste, privind-o însa cu grija si mîhnire deoarece era sînge din sîngele lor, sortita sa ramîie lipsita de legea ce-i calauzea pe ei din adîncimea veacurilor. De altfel, nelinistea si tristetea incurabila a mamei în acest fapt îsi avea pricina ascunsa. Mama era o desradacinata” 4 .

Citim Anii de ucenicie coplesiti de aceste imagini ale purtatorilor stiintei traditionale. Scriitorul se desparte brutal de tatal sau, în numele iubirii pentru cei lasati la o parte de o societate injusta. Initierile de mai tîrziu vor avea în arierplan cealalta initiere, cea de demult, care garanteaza valoarea lor. Satul vechi nu este însa unul „exclus”: el poate exista aici, la doi pasi, dar si în gheturile arctice. Satul poate exista si în Moldova, dar ritualurile lui pot fi descoperite si în Siberia, Mongolia sau Australia. Nici un scriitor român nu este mai sigur în „cercetarile”, în ipotezele sale ca Sadoveanu. Omul arhaic de pretutindeni ridica aceleasi întrebari si da aceleasi raspunsuri, spune în Noptile de Sînziene sau Cuibul invaziilor , în Uvar sau Creanga de aur Mihail Sadoveanu: asa cum vor spune Voiculescu, Blaga sau Mircea Eliade. Martori fascinati ai unei lumi care supravietuieste, ei sînt, nu mai putin, rapsozii ei.

 

Sadoveanu s-a întors mereu catre „neamurile vechi”, regasindu-se în patria lor. Creatia sa nu facea decît sa repete o alta creatie.

Anii de ucenicie încheie cei 14 ani ai capodoperelor. În primii sapte aparusera Baltagul, Trenul fantoma, Maria Sa, Puiul padurii, Uvar, Nunta domnitei Ruxandra, Creanga de aur, Noptile de Sînziene, Viata lui Stefan cel Mare, iar în urmatorii sapte Fratii Jderi, Ochi de urs, Valea Frumoasei, Vechime, Divanul persian, Povestile de la Bradu-Strîmb. Anii de ucenicie se aseaza la sfîrsitul unui sir de experiente literare si spirituale. Nu doar cartea e importanta, ci si calea: contopirea cu acest spatiu, cu acest cadru al naturii, cu aceasta umanitate, asezata mereu pe alt itinerar al initierilor.

În Arta prozatorilor români , Tudor Vianu încheia capitolul Realismul artistic si liric cu Mihail Sadoveanu. El reprezenta culminatia unei serii literare – serii compuse din scriitori minori (o exceptie) ai începutului de veac. Aflat între acestia si nu între contemporanii sai, arata Vianu, Sadoveanu este un vizionar.

„Prin caracterul vizionar al artei sale se apropie mai degraba de Eminescu, la care întîlnim note peisagiste pe care le vom afla în descriptia sadovenista. Chiar în pictura omului elementar, intuitia nu este servita de norma penetratiei naturaliste, coborînd catre instincte, catre formele simple si generale ale vietii. Omul elementar este, în acelasi timp, pentru Mihail Sadoveanu, „omul”. Ea nu încarneaza, ca la alti scriitori, substructura umanitatii, ci apoteoza ei” 5 .

Scriitorul opereaza , astfel, o rasturnare de termeni, cea mai spectaculoasa, poate, din proza noastra moderna: omul elementar devine eroul providential.

O alta religie apare în fata scriitorului. Dupa ce, fiu natural, încercase sa-si scrie, prin personajele imaginate, biografia care sa-i întemeieze casa, dupa ce statutul sau de scriitor îi asigurase certitudini greu de clintit, o preotie care, în societatea româneasca îl desemna ca mare preot, dupa ce experienta masonica validase locul si rolul sau de Mare Preot, o alta religie care pare a vorbi mai limpede despre umiliti îl seduce.

Asa ca Marele Preot va trece, fara ezitari, de partea noii religii. Caci, cel putin în primii ani ai noii orînduiri, problema adeziunii pare de natura religioasa. Sînt serii de articole în care sînt omagiati americanii, finlandezii, olandezii, dar modelul Uniunii Sovietice revine mereu pe buzele scriitorului, parca hipnotizat de performantele comune. Pîna în 1948 e înca vreme prielnica meditatiei libere, predicilor, asa ca e pregatit sa se desparta de drumurile pe care le numise cu atîta fervoare. Un articol e consacrat Progreselor omeniei în lumea americana :

„Toate aparentele monstruozitati si excese erau numai forme particulare de revolutie a unei rase puternice, care pe de o parte îsi crea o viata libera si plina, pe de alta se desfacea violent de prejudecatile si practicile unei lumi vechi”.

E un gînd pasager sau un moment de cotitura? Oare crede marele scriitor ca traditiile pentru care militase atîta amar de vreme merita a fi abandonate? Biblia este citata mereu în articolele în care se arata ca Lumina vine de la rasarit . Opera colectiva 6 Mitrea Cocor îi demonstreaza marelui scriitor ca rolul lui în noua lume nu-i acela de patriarh si ca altii vor lua deciziile lumii noi. Manual de reeducare pentru unii, Mitrea Cocor se va încheia cu propozitia: Malurenii lui mai aveau de strabatut drumul spinos al întelegerii . Malurenii, sat impropriu traseelor traditionale ale lui Sadoveanu (cel care se initiase, cel care strabatuse caile întelegerii) sau chiar universul sadovenian traditional? Sau chiar marele scriitor?

Despre Nicoara Potoava (1954) s-a scris foarte mult: începutul deceniului al cincilea era setos de modele realist-socialiste, de opere care sa confirme angajarea sadoveniana. Iar uralele întîmpinarii au fost pe masura. Noi ne multumim sa-l citam pe Al. Piru, mai aproape decît altii de adevarurile operei:

„Se pot acorda prozatorului toate meritele în aceasta opera a sa de suprema executie artistica, reunind la un loc toate dovezile recunoscute: nobletea naratiunii epice, elevatia lirica a pasajelor de reflectie si descriptie, farmecul inanalizabil al stilului, puritatea limbii întemeiata pe întelepciunea cartilor bisericesti, a cronicarilor si a baladelor populare… Nicoara Potcoava este opera cea mai saturata de sadovenianism, ajunsa pîna la manierism, daca prin acest cuvînt întelegem barocul, excelenta provenita din excesul de atentie acordat formei. Caci acest roman nu este numai reluarea povestirii Soimii, dar, sub raport tehnic, si a povestiriilor în rama din Hanu Ancutei si a legendei din Creanga de aur si a epicului aventuros din Fratii Jderi ”.

Dupa experienta numita Pauna-Mica , dupa aventura numita Mitrea Cocor , dupa publicistica dezarticulata de la sfîrsitul anilor patruzeci Sadoveanu cumpaneste sensul si masura înnoirilor. Nu toate operele pot fi refacute si nu prea multe din cîte au fost pot fi asezate sub semnul întrebarii. Înainte de a reciti Fratii Jderi si Creanga de aur , Sadoveanu reciteste Viata lui Stefan cel Mare . Aparuta în 1934, cartea nu e doar o prefata la trilogia Jderilor. E o încercare de a medita asupra neamului, asupra gintei, o tentativa de a pune în formule lapidare ecuatiile sansei si nesansei unui popor. Cu umor, desigur, dar nu cu prea mult umor, Sadoveanu redescopera un popor naiv, în sensul schillerian al cuvîntului. Tonul e al basmului. Ni se spun povesti pe care înteleptul le poate citi si altfel:

„Acesti exceptionali stramosi ai nostri nu erau lipsiti de cusururi destul de mari pentru ca în cumpana fiintii lor sa nu fie armonie”.

Stefan e un erou civilizator, asa ca naratorul poate sa afirme:

„În sfîrsit, pe lînga cele însirate, erau supusi tuturor ticalosiilor omenesti, încît de pilda lesii, barbati subtiri si întru toate desavîrsiti, îi pîrau lumii ca ar fi asa de rai, de zvîrl si cu barda în Dumnezeu; prea miselnica blestematie într-adevar, pe care numai Stefan-Voda a stiut sa o înfrîneze”.

Si adauga scriitorul:

„Povestea aceasta, a zimbrului sombru si regal, o spun mai mult pentru ai mei; are un caracter intim; vorbeste despre un stramos”.

Viata lui Stefan cel Mare , scrie Monica Spiridon, este o scriere hagiografica . În viziunea lui Sadoveanu, domnitorul este un sfînt. Sfintenia, pentru Sadoveanu, este un tipar portretistic: scrisese, pentru publicul larg, vieti ale sfintilor. Avea exercitiul portretizarii. Dar, e momentul sa ne întrebam, numai atît? Oare sfîntul nu era personajul cheie al anilor treizeci, modelul care putea ilustra si recupera valorile sacre?

Convergenta seriilor: sfîntul, calugarul, sihastrul , ca si conducatorul, eroul, luptatorul fac parte din acelasi lant al devenirii literaturii sadoveniene.

Nicoara Potcoava vrea sa fie romanul noii religii.

 

Nicoara Potcoava este, în spiritul epocii, o carte despre „eliberarea noroadelor” Cartea începe catre sfîrsitul anului 1576, la hanul lui Gorascu, poreclit Haramin, „într-o sarbatoare ca a Rusaliilor” Înfratirea cu „noroadele cazacesti” ar fi una dintre temele scriitorului care vrea sa se adreseze într-un anumit fel rasaritului. Între proiecte, alte carti ar trebui sa însoteasca definirea noii religii prin personajele sale de odinioara. Prin cîteva hagiografii „în stil nou”.

Cîntecul Mioarei ar fi trebuit sa fie una dintre operele finale, replica data Baltagului : Demonul tineretii este cartea rescrisa, refacuta: aflata la începutul seriei de capodopere ale lui Sadoveanu, Demonul tineretii reconstituia retragerea studentului medicinist Naum Popovici în sihastrie. Parintele Natanail – studentul Naum Popovici de odinioara regaseste în natura sacra a muntelui linistea. Noul roman ar trebui sa fie al demistificarilor: în miezul muntelui scriitorul nu mai trimite nepriceputi, ci experti capabili sa explice tot ce se întîmpla acolo. Nimic nu mai trebuie lasat pe seama poeziei, a întrebarilor fara raspuns, vremurile noi au nevoie de carti pe deplin lamuritoare. Iesirea din munte îl pune din fata pe eroul sadovenian de odinioara în fata „noilor realizari”: iata, aici s-a înfiintat un spital, aici o maternitate (medicii lui Sadoveanu vorbesc ca academicienii Cuculet si Saramet din Scrinul negru ). Inventarele „realizarilor” se fac mereu, cu prisos de amanunte, dar apar mereu trimisi ai „lumii vechi” care îsi traiesc mirarile. Ei sînt pigmei rataciti într-o lume a gigantilor. Cel mai de seama este Sandu Mecanicul, care îl reeduca pe sihastru dupa ce acesta îndurase „munca silnica a singuratatii”. Personajele lui Sadoveanu bat din nou muntii Moldovei, dar cu interese exacte. Vor sa faca din munti altceva – vor, conform mesajului politic, sa învinga muntii.

Teritoriile sacre ale lui Sadoveanu se golesc de orice mesaj. Daca pestera este un spatiu simbolic al meditatiei incitînd (Constantin Ciopraga) la „explorarea omului interior si, mai cu seama, a eului primitiv, refulat în profunzimile inconstientului”, nu putem sa nu observam ca în pestera din Cîntecul Mioarei nu mai e nimic. Sau nu mai vad nimic exploratorii ei, acum plini de dispret fata de retragerile „în munti”. Lumea lui Sadoveanu s-a golit de toate sensurile ei adînci.

În Nada Florilor , în Clont-de-fier , în Nicoara Potcoava simbolurile se tradeaza, ies la suprafata naratiunii, care nu mai e capabila sa le retina în adînc. Structurile simbolice se divulga si se autoanihileaza. Lumea lui Sadoveanu se micsoreaza, teritoriile prin care haladuia patriarhul padurilor se restrîng. Povestea cade în reportaj si informatie plata, adaptata ordinelor care vin de sus:

„Ne-a tinut multe prelegeri în clubul nostru din Pascani. E interesant poate sa cunoasteti ca atelierul cailor ferate de acolo e un fel de turn al Babilonului în mic, unde s-au adunat pribegi din Europa centrala si chiar din cea rasariteana, atunci cînd… ”.

Pestera e înlocuita cu atelierul cailor ferate, reflectia personala, cu lumina care vine de la rasarit. Sadoveanu traieste o vointa de autodistrugere: personalitatea sa se supune dictatului cu o voluptate în care nu putem ghici decît abandonul definitiv al valorilor pe care mizase odinioara – al geografiei profunde.

 

 

 

Note

 

1. Edgar Papu, Fratii Jderi , în „Gazeta literara”, An XIII, nr. 44 (677), 28 oct. 1965, p. 6.

 

2) Seria de Discursuri de receptie , LVI, 1923, p. 7-14, reprodus dupa Discursuri de receptie la Academia Româna , Editie îngrijita de Octav Paun si Antoaneta Tanasescu, Prefata de Octav Paun, Documentar de Antoaneta Tanasescu, Editura Albatrros, 1980, p. 170-176.

 

3) Nicolae Manolescu, Utopia cartii în Sadoveanu sau utopia cartii , Editura Eminescu 1976 ,pp. 212-213 („Civilizatia daco-getica este matricea spirituala a civilizatiei taranesti din Fratii Jderi sau Nicoara Potcoava . Ne aflam, în Creanga de aur, la radacina. Influenta ideilor lui Pîrvan si L. Blaga nu e desigur, de ignorat în constituirea acestei «utopii dacice» cum a numit-o Paul Georgescu, izvorîta, ca si utopia democratiei taranesti, din aceeasi «oroare fata de capitalism», de existenta moderna a masinilor. Sadoveanu zugraveste în primele capitole o vîrsta mai veche decît aceea din romanele istorice”).

 

4) Despre relatia scriitorului cu parintii, vezi Cornel Ungureanu, Proza româneasca de azi , Editura Carterea Rom., 1985, p. 17- 20.

 

5) Tudor Vianu, Opere 5 Studii de stilistica II . Antologie, note si postfata de Sorin Alexandrescu. Text stabilit de Cornelia Botez. Editura Minerva, 1975, p. 187.

 

6) Cornel Ungureanu, Proza româneasca de azi , Cartea Rom., 1985, p. 30-35.