Cornel UNGUREANU

1) Un romancier pentru o generatie a literaturii. Nici un prozator român nu a trăit, după 1960, o evolutie atît de rapidă. Succesul fulgerător al lui Nicolae Breban nu poate si nici nu trebuie să fie judecat independent de momentul 1965 al literaturii tinere. O generatie de povestitori si de poeti avea nevoie de un adevărat romancier pentru a-si consacra, asa cum se cuvine, strălucirea. Nu de un romancier făcut prin aglomerarea povestirilor, strălucitor pe fiecare pagină, spectaculos prin fiecare personaj al său; generatia reclama nu un autor care stie să povestească, ci un scriitor înzestrat cu vocatie de romancier: de adevărat constructor.
 Ca orice intrare spectaculoasă în arenă, debutul lui Nicolae Breban poate fi asezat sub semnul contestatiei. Nu al contestatiei joviale, tipătoare, ci al unei contestatii sobre, cu armătură teoretică, cu o argumentatie amplă, bazate toate pe o întelegere profundă a necesitătilor romanului. Am putea spune că Nicolae Breban devine romancier (si) în numele unor obsesii culturale, vizibile mai ales odată cu al treilea roman al său, Animale bolnave. Literatura română, care îsi descoperise teoreticienii tineri, proiectantii, inteligentele novatoare, reclama nu numai talente, ci si arhitecti. Era nevoie de autori înscrisi în bătălia unei constructii/ geografii spirituale.
 Lecturile lui Nicolae Breban sînt, mai întîi, lecturile permise ale unei generatii: Dostoievski, Thomas Mann, George Călinescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, adică operele formatoare ale romancierilor care propun si alte personaje, situatii, istorii, decît cele legate de timpul oficial al literaturii. Sînt autorii acceptati, după ezitările anilor cincizeci, de autoritatea politică. Cărtile lor sustin un proiect cultural sau se întemeiază pornind de la un proiect intelectual real. Sînt cărtile în care arhitectura poate sustine nu o fidelitate comunistă, ci un moment spiritual. Un moment spiritual împlinit prin lecturile interzise ale deceniului al saselea: Biblia, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nietzsche, Lucian Blaga. Scriitorii noului val, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu sau Ion (Ioan) Alexandru vor citi, si ei, aceleasi romane, poeme, eseuri, cărti interzise cu ecou puternic – poate mai puternic în cărtile lui Nicolae Breban. Din Odă în metru antic, romancierul va cita cu mare plăcere asa cum vor face si prietenii săi. E un Eminescu al generatiei lor, legat nu doar de triumfurile vietii, ci si de prezenta mortii, a finalului, a inevitabilului esec. Există texte în numele cărora învie o solidaritate de grup, corală, fiindcă este vorba de un grup mai puternic, mai bine asezat, mai agresiv decît altele, în această etapă a scrisului românesc. Sau poate doar în anii treizeci ai culturii române a existat un rol mai clar al grupului/generatiei. Un patrimoniu cultural descoperit din miscare capătă o teribilă fortă de atractie; el face parte din arborele genealogic pe care si-l reclamă orgolosii tineri. Ei nu mai vor o ascendentă oarecare, ei se vor aristocrati ai spiritului.

 2) Exercitiul „huliganic”, în deceniul al saptelea. Huliganismul brebanian – poate fi o generatie în ascensiune lipsită de „huliganii” săi? – poate fi parodic? Anarhistii săi, tot mai numerosi în ultimele lui romane, poartă acest nume ca un titlu de noblete si nu ca apartenentă la un grup. E la modă să fii anarhic! Într-un roman traditional, în care totul presupune bun simt, bună asezare a lumii, anarhistul poartă initiativele narative majore. Tulbură linistitele relatii ale eroilor. Coboară – ca un scafandru profesionist – în mările interioare, încercînd a descoperi formele clare ale începuturilor. Adolescenta este anarhică, adolescentii lui – sau cei care i-ar putea reprezenta – sînt anarhici. Anarhistul lui Breban deschide o cale de acces către arhetip, inaugurează un pact cu natura. O modalitate de a accepta si de a contesta, totusi, Personajul. Sau de a deschide cale către întelegerea imaturitătii sale. Dar el, naratorul, nu este contaminat de metamorfozele, de initiativele rebele ale personajelor sale. Se revoltă, protestează, se desparte ca un… adevărat om traditional de ele. Grobei sau Marchievici sînt din Banat (primul, din Caransebes, al doilea, din Timisoara) – dintr-o regiune a reactiilor întîrziate, iar „bănăteanul”, atîrnat uneori în coada prezentării lor, sună infamant. Divulgă apartenenta la un univers compromitător – la o lume coruptă de iubirea pentru stările joase ale fiintei, sau cel putin pentru care devenirea „reactionară” a despărtit-o de habitudinile contemporanilor. Scriitorul se desparte cu mînie de tinutul care l-a adăpostit si de personajele sale, cele mai grotesti din lume.
 Se desparte si încearcă să si-l asume: Grobei sînt eu, iată una dintre lozincile operei. Grobei sînt eu, adică un mizerabil, dar un capabil de a trăi uluitoare metamorfoze. De a fi – iată – de a deveni purtătorul de cuvînt al unei noi religii. Dacă Soeren Kirkegaard, unul dintre „învătătorii” lui Nicolae Breban, vedea în homo religiosus omul asezat pe cea mai înaltă treaptă a valorilor, trebuie să acceptăm că metamorfoza lui Grobei restructurează dialogul cu personajul. Care ar putea fi continuat. Sau care e continuat în Drumul la zid, istoria unui sfînt. Si dacă observăm că foarte putine se încheie în opera lui Breban, trebuie să convenim că toate continuările sînt posibile. Că există un număr, teoretic infinit, de evolutii posibile. Calea nu se sfîrseste decît, poate, în romanul politist Animale bolnave. Dar în măsura în care Animale bolnave este si altceva decît un roman politist, nimic nu e încheiat.
 O primă etapă a prozei sale descrie revolta, spiritul rebel, despărtirea de o lume veche – o lume care si-a epuizat mesajul. Între revoltatii din deceniul al saptelea, Francisca afirmă un refuz programatic. Nu trebuie să facem vreun efort pentru a demonstra că scriitorul calcă în picioare, fără mari griji pentru supărarea cititorilor săi, o seamă de tabuuri romanesti. Cu o sinceritate incredibilă, Francisca povesteste iubitului său momente din istoria familiei sale mic-burgheze. Confesiunea nu suportă nici o opreliste: tînăra relatează istorii pe care romanul de familie (al anilor saizeci) le-ar trece cu vederea. Nu s-a remarcat suficient felul în care naratorul refuză stilul traditional al confesiunii. Dragostea si ura, simpatia si dezgustul pot fi fetele aceleiasi atitudini. Condamnînd, asa cum făceau si alti confrati ai săi, Breban atrage atentia asupra momentului în care contrariile se întîlnesc. Îsi dau mîna. Se exprimă unul prin celălalt. Dacă literatura anilor saizeci descoperea realismul magic sau mitic, universul absurd (al lui Kafka), dacă autorii construiau un nou tip de relatie a autorului cu lumea, relatie care să excludă sansele unui schematism prea multă vreme perpetuat, dacă Nicolae Velea, Fănus Neagu, D.R. Popescu, Stefan Bănulescu descoperiseră că între lume si personaj există o zonă de indeterminare, că raportul cauză-efect poate suferi, atunci cînd e vorba de adevărata literatură, nuantări serioase, Nicolae Breban îsi propune să exploreze zona de indeterminare a relatiilor personaj-personaj. Este teritoriul său nou, Indiile sale, lumea nouă în care prozatorul se instaurează cu aceeasi inocentă si cu aceeasi infatuare cu care urmasii lui Columb au făcut-o. Înaintînd în acelasi spatiu al cunoscutului necunoscut cu fiecare carte: de la un roman la altul, de la Francisca la Ziua si noaptea, eroii săi vor reveni sub presiunea acelorasi întrebări. Nici unul dintre romancierii nostri importanti nu propune un număr mai redus de situatii, de topografii, de itinerarii decît Nicolae Breban. Nici un personaj nu e nou, în întregime inedit în cărtile care urmează după Francisca. Dar fiecare are o încărcătură spirituală nouă, trăieste o altă „dramă spirituală”. Fiecare explorează un alt orizont arhetipal. Personajul e piatra unghiulară a edificiul său epic, temelia pe care se zideste totul. În el se concentrează materia explozivă a întrebărilor, uneori a afirmatiilor si negatiilor brebaniene. El poate fi locul de conciliere a naturii contradictorii a omului contemporan. Dar si teritoriul în care poate explora adîncimi nebănuite, „abisale”, unde omul modern (postmodern) poate întîlni barbarul sau măcar locuitorul evului mediu. Care ev mediu? Desigur, cel al ierarhiilor bine întemeiate, al societătii stratificate de înalta ordine care păstrează neatinse raporturile dintre Aristocrat si Supus. Între Centrul regal si Provincia servitorilor.

3) Interval – o autodefinire. În primul volum al memoriilor sale, intitulate Sensul vietii (Polirom, 2003) Nicolae Breban încearcă o fixare de repere:
“ M-am născut în prima treime a secolului al XX-lea, în casa unui tînăr preot greco-catolic, căsătorit cu o nemtoaică din sud, din Banatul sîrbesc… Bunicul meu dinspre mamă, Iosif Boehmler, a murit pe front, în armata austriacă, bunicul meu dinspre Tată, Nicolae Breban, protopop, a murit într-o comună de lîngă Baia Mare, unde este îngropat în curtea bisericii pe care a zidit-o. Dinspre Brebani mă anuntă un lung sir de preoti de tară, maramureseni, de partea Boehmlerilor, un clan de comercianti, din care ultimul, singurul frate al mamei mele, Mihail, a murit cu cîtiva ani în urmă, ca negustor de obiecte de fier lîngă Viena….”1
 Nicolae Breban a reluat de mai multe ori această confesiune, cu bunicii dinspre partea mamei (apartinînd Imperiului, fiind marcati de această apartenentă) si bunicii dinspre tată, apartinînd unui sir lung de preoti români. Marii scriitori ai Ardealului sînt fii de preoti – legati de o cultură si o exprimare teologică. Traditia Scolii ardelene începe de la Unirea cu Roma. Teologia este o stiintă care se mosteneste din tată în fiu, ca si ideea natională. Buna lectură a cărtilor sfinte, exersarea ritualurilor fac din Nicolae Breban un bun cititor al lui Aron Cotrus, Lucian Blaga sau Emil Cioran: un cititor calificat al lor. După cum, ascendenta imperială îl redefineste cu un bărbat al unei Provincii imperiale, deloc înclinată – sau foarte rar preocupată – de a descoperi echivalenta cu Centrul. Provincialii, marginalii care se metamorfozează (ori nu) – iată personajele centrale ale operei. Sînt personaje secundare care devin, într-un fel sau altul, fundamentale, definitorii.
 Provincia lui Breban nu (mai) păstrează rădăcini imperiale, ci doar imaginile unor succesive abandonări: sîntem în zona instinctelor de nimic boicotate. E un spatiu în care kitschul triumfă cu toată forta. Viata de zi cu zi a eroilor brebanieni este mai degrabă mizerabilă, dezvoltînd o inertie corporală imprevizibilă, o vitalitate ferină ferice. Iată-l pe nea Tomită, duca e maestro al tînărului Grobei, realizînd „trezirea”:
 „Dimineata însă, era mai greu de suportat. Maestrul se trezea putin după ora cinci (niciodată după cinci si jumătate), aprindea lumina, se instala în fata chiuvetei care se afla în cameră, se spăla si se bărbierea cam vreo jumătate de oră… Se posta, usor răscăcărat, pe petecul de linoleum din fata chiuvetei si se privea în oglinda făcută din sticlă proastă, cu gura larg deschisă, inspectîndu-si măselele, scotînd un geamăt foarte trist. Apoi se bărbierea. Apoi se spăla, tusind, tusind, scuipînd, fornăind, înnecîndu-se de plăcere, horcăind, hîrîind, pufnind pe nasul său gros, cîrîind, liorpăind, suierînd, tîrnosind, sforăind bineînteles, aruncîndu-si pumni de apă la subtioară, frecîndu-si cu plăcere muschii săi lungi, slăbiti de începutul bătrînetii… În clipa aceea Grobei trăia fără gres senzatia că era sotia acelui ins înalt, gros si păros din fata chiuvetei…”
 Cum este trezirea, deci „intrarea în lume” a animalului uman, a educatorului, a posesorului de întelepciune? O comparatie cu trezirile, atît de frecvente, din literatura lui Marin Preda (scriitor-etalon al anilor saizeci) poate fi grăitoare.

 Există si o încercare de fixare casnică a lui Grobei în Caransebes, orasul său, al profesiunii sale de merceolog: orasul care i-ar asigura, deocamdată, identitatea. El este din Caransebes. Aici desprinderile lui Nicolae Breban de Banat sînt mai evidente ca oriunde. Banat e tinutul grotesc al lumii acesteia, fata mizerabilă a lui. Orasul Caransebes s-ar hrăni din mituri culturale ridicole, dintr-o autoiluzionare perversă, dacă e să judecăm lucrurile după biblioteca pe care naratorul ne-o aduce în fată:
„…bătrînul avea chiar o bibliotecă, un fel de bibliotecă formată din calendare si cărti vechi, românesti, unele din secolul trecut, tipărite la Bixad, la Blaj… vietile sfintilor, de cultura vitei de vie, chiar si cîteva volume de versuri, evident în dialect, autori: Dr. Gîrda, Dobrin, Tata Oancea, Coruri din Banat, istoria orasului Caransebes, oras de granită…”.
 Nu e vorba de o bibliotecă în adevăratul sens al cuvîntului, ci doar de „un fel de bibliotecă” în care domnesc eroii (ridicoli!) ai locului. Iar acestia ar fi, după părerea naratorului, exponentiali pentru starea jalnică a acestei lumi.
 Periferia bănăteană a lumii este ilustrată cu energie pamfletară în fiecare dintre cărtile lui Nicolae Breban. Iat-o în volumul al treilea din Amfitrion, Alberta:
„ – Ce zici de păcat… Înnodă ea pufnind din tigară, la dumneata acolo, în Banat, la Timisoara…
– Gătaia, pufni el în rîs, la Berzovia! La Comorîste, la Cacova!
„Tipa” îl privi bănuitor: nu cumva băiatul ăsta scapă hăturile?! Iar Marchievici întelese că „nebunii” slujesc la un lucru extrem de pasionant: în cura de dezintoxicare de Provincia ce-ti asudă la încheieturi, de distantare de miile de grobei ce-ti misună în jur, cu un ideal în cap, sau în spate, cum poartă serparii în Nepal bagajele celor cu fată albă, veniti de departe să facă un lucru inutil si extrem de obositor – nebunii te ajută să iesi, oricum, din «confuzia eului… îmbătrînit», din izolarea ce te împinge, imperceptibil, spre moarte. Moartea cui?”2
 Vatra Dornei ar fi celălalt reper – un soi de urcare către Nord.
“Bistrita Năsăud si Vatra Dornei. Se părea că centrala cooperativelor din Banat, ale cărei interese le salvgarda tînărul Grobei, îsi mutase atentia în acea zonă a tării sau că lui îi fusese acordată cu prioritatea cea zonă de prospectie…”

4) Omul din Provincie: „Atîtea calităti uriase, care nu-si găsesc forma, drumul, unitatea, destinul! De ce nu-mi dau examenele astea caraghioase si nu mă întorc în tîrgul acela cald si mirosind plăcut ca bălegarul, unde să mă las însurat cu vreo midinetă si să joc comedia anonimitătii si a prostului gust toată viata!? Ca doctorul Minda, ca Ronay, ca fratii Hetco, să joc tenis cu fratii Hetco?! Cu subprefectul care mă adoră… Cu toate doamnele între treizeci si cincizeci, cărora le-as recita din Rimbaud si Hoelderlin, în fata cărora as juca perfect mica curte de provincie, pentru care as remonta cu plictiseală si ceva farmec feudalitatea provinciei, cu straturile, parfumurile, cîinii uriasi, lungi, rasati, vasalii cu nevestele lor prolifice, cu bădărănia lor reconfortantă, scuipaturile lor tonice, cu aservirea lor searbădă dar durabilă (…), cu cîinii, slugile murdare si vesele, doamnele culte si triviale, plebea cu gura căscată cînd treci, aspirîndu-ti lavanda ca cîinii, de parcă ai fi femeie, cochetă, solistă de operă, toată curtea asta greoaie si comodă, în jur, vasalii tăi, cei cîtiva pe care-i accepti, cu nevestele lor, lîncedele, care nu înteleg nimic si se supun, curbîndu-si spatele subtire, vasalii hămesiti ce se gudură, ce miroase dubios si care te sfîsie în lipsă, în subsoluri, cu ce ferocitate pofticioasă, e forma lor de a te diviniza, în foamea lor de stăpîn si, Doamne, ce stăpîn reusit ai putea să le servesti, ceva ce nu are nici capitala, un senior mai mare dceît toti Rohanii si Guise-ii, si Bouillone-ii si Guermant-ii si Guzman-ii si cîinii somnolenti, spadele ce se lovesc usor de mobile…”
Cam asa ar arăta poemul seducătorului, în Don Juan:
„Am să-ti dăruiesc ideile mele, iubita mea. Iată o idee: religia este bunul meu simt. Iată o altă idee, la fel de reactionară: Nu mă interesează, acum, libertatea maselor, noua religie. Libertatea mea, strict egoistă, sansa libertătii mele improbabile, mă interesează nemaipomenit. Nu atît ca să-mi fac din ea o religie. Destul ca să par – si să fiu! – un imbecil. Prea destul să ajung un reactionar. Un fiu al Evului Mediu, o rudă a lui Savonarola. Un obscurantist”.
Ideile coborîrii se desfăsoară în preajma marilor sale modele. Evul Mediu a descoperit natura, barbaria, noi vom avea această sansă?
„Iată, Dostoievski a venit din est. Din nord-est. E ultimul mare barbar. Nici urmă de gratie, de bun simt, de armonie. E ultimul sfînt, singurul sfînt al acestui secol, canonizat. De noi, biserica lui laică. E ultimul mare ridicol. Cel care a privit în fată crima, sfinxul nostru fascinant. Bănuind că crima va fi marea problemă a acestui nenorocit de secol. Crima si religia, două teme de prost-gust. În opera sa nu există aproape deloc natură. Aproape deloc libertate. Cum ajung oamenii lui la natură si la libertate?! Ce cheltuială magnifică de tensiune, de febră, de parcă carul lui Dumnezeu, cu roti de lemn aurite, s-ar fi apropiat de noi. Cu sigurantă s-a apropiat de noi si i-am simtit suflul său inuman, binefăcător. Dumnezeu – ultimul barbar. M-as închina lui, lui Fiodor Mihailovici, i-as pregăti undeva, în coltul camerei mele, un mărunt altar…”

Există în Îngerul de gips un text pe care, cu o oarecare bunăvointă, îl putem considera un autoportret. O autodefinire. O explicatie si o indicatie de lectură:
„Eu sînt greoi!… Totul la mine se face sub acest semn: al rezistentei, al greoiului. Usurinta mea iese din greoi, inteligenta mea iese din caznă. Originalitatea mea a apărut după zece ani de efort subteran, gretos, neomenesc, cînd altii din generatia mea avuseseră timp de trei să strălucească si să se rateze. De aceea mi-a fost întotdeauna silă de orice fel de precocitate! Eu sînt contrariul unui astfel de tip, care se adaptează la douăzeci de ani, perfect acestei lumi, care îi vine ca o mănusă, si această adaptare, atît de usoară, ca un dar, îi conferă apoi firesc, farmece, succese, false succese, fantastice însă la vîrsta la care trebuie să vină succesele, cînd esti pe jumătate îngropat în adolescentă, si în semilegendele ei, cînd lumea se deschide cu efort doar pe jumătate si atîtea lucruri care, pentru altii sînt de neatins, tu le iei cu usurintă, cu elegantă!”3
Eroii pe jumătate îngropati în adolescentă – iată o cale de definire.

 Francisca este cartea unei confesiuni. O confesiune a anilor saizeci, în care nu mai există nici obisnuita pudoare, nici retinere: femeia se confesează cu bucuria de a se povesti – de a se dărui iubitului ei. Momentul de vîrf este acela în care ea poate încredinta posibilului ei iubit secretul unei adolescente. Elogiind, si cu această ocazie, iubirile adulterine ale mamei sale. Nu lipseste nici evocarea ultimilor ani ai tatălui, capabil de depravări fără limite: fără limite într-o familie traditională. Odată în posesia realitătii ei adînci, Francisca se desparte de posibilul ei iubit. Confesîndu-se, se individualizează, ia cunostintă de adevărurile sale – de puterea ei. Află cine este – îsi recuperează părtile de umbră, cele tabuizate. Găseste verticala pe care poate coborî în profunzimea/ adevărul tinerei care este. As spune că toate personajele lui Breban încearcă a coborî pe această verticală, în adînc. Care este adevărul ultim al fiintei, se întreabă naratorul, precizînd: al fiintei-care-sînt?
Adevărurile personajului – adevărurile sale constitutive – intră în conflict cu ale celor din jurul său. Cu „aparentele” ce se cuvin a fi promovate.

Francisca este cartea unui erou central care evadează din „provincia bănăteană”, dar si a unor personaje care nu sînt descoperite în treacăt. Cele de planul al doilea sînt – si ele – memorabile. Prozatorul nu sacrifică nici un erou, nu-i asigură un plan doi figurativ – fiecare trăieste – fiecare personaj al fundalului are ceva important de spus. Sustine, pe umerii lui herculeeni, o teză. Dar o teză în care cauza nu determină, ca în gîndirea marxistă, efectul. Cîmpul vast al inconstientului este la fel de important, în literatura lui Breban, ca lumea în care conditionarea cauză – efect este nemijlocită. Indeterminarea relatiei domină romanele lui Nicolae Breban.
 Pentru a studia indeterminarea relatiei, scriitorul avea nevoie de rampa de lansare a romanului clasic. A realitătilor romanesti – cele mai clare cu putintă. Putini romancieri ai ultimelor decenii reusesc să fixeze mai bine realitatea/determinarea socială a personajelor. Putini autori români sînt balzacieni cu atîta încăpătînare si atîta fervoare, descriptori meticulosi pînă la exasperare ai locului în care se miscă personajul. Topograful poate fi încîntat, sociologul asijderea: prozatorul stie tot despre eroii săi, le-a făcut dosarul, le-a cercetat originea, le-a înregistrat rubedeniile, locul de muncă, tabieturile lor si ale grupului din care fac parte. Stie tot, ba chiar ceva mai mult: le-a recunoscut încă din timpurile în care, asezati într-o vîrstă a instinctelor rebele, se oglindeau în altă lume. Să-i spunem, cu o sintagmă provizorie, încă incapabilă de a sugera vechimile ei („inconstientul colectiv”), lumea Mumelor, întrevăzută de Goethe.
 În ce lume se oglindeau personajele lui Breban? Prin ce fiinte se puteau recunoaste? De-aici ar putea începe o discutie mai lungă asupra Imaginilor brebaniene. Asupra bestiarului pe care îl imaginează Breban, în căutarea adevărului adînc al personajelor sale.

 Nicolae Breban începe prin a fi cronicarul unei lumi în care schimbările sînt neobisnuit de rapide. El este cronicarul unei lumi de margine. A unei lumi ce devine, pe măsura înaintării în timp, a Orasului. Si care nu este încă a Orasului. Eroii lui sînt fiinte migratoare, venind din Provincie spre Capitală, de la tară spre Oras, de la margine spre Centru.
Este o lume în care nimic nu este asezat temeinic, nimic nu are o identitate fixată. În ciuda aparentelor contrarii, a definitiilor, a situărilor repetate de autor. O lume aluvionară ale cărei gesturi – în al cărei somn – se poate citi întreaga istorie a umanitătii.
Ontogeneza repetă filogeneza. Dar în această repetitie rămîne un loc vast pentru miscările „huliganice”.
Asadar, Nicolae Breban este prozatorul unei lumi neasezate sau măcar ale unei lumi care receptează dramatic provizoratul neasezării. Neasezati sînt adolescentii săi trufasi sau (si) anarhici, bătrînii singuri, vegetînd într-o promiscuitate dizolvantă, femeile într-o (prea) lungă asteptare. Locuintele temporare, barăcile, camerele închiriate, sînt toposuri care revin în fiecare carte: oamenii cutreieră orasul, rămîn într-un hotel, într-o cofetărie, într-un restaurant, într-un birt mărginas. În non-locurile acelor ani. Locul descrie interiorul personajului.
În absenta definitivului, rămîne loc pentru provizoratul inactiunii. Pentru aleatoriu. În absenta celor ce ar putea să-i dea sens, viata este trăită larvar. Iesirea din inertie, din cocon, descoperirea fortei interioare este subiectul preferat al lui Nicolae Breban – primul dintre marile subiecte brebaniene. Cupsa, tăranul maramuresean, devenit muncitor în metropolă, ar ilustra nu doar o temă (cu greutate în deceniul al saptelea), ci ar prezenta felul în care preferintele prozatorului metamorfozează temele vechi, atît de dragi îndrumătorilor.

5) Provincia – un spatiu generator de personaje noi. Nasterea lui Homo religiosus. Importante sînt miscările centrifugale ale personajelor, cele ce îndepărtează personajele de un Centru anuntat, visat. Provincia nu e o simplă indicatie spatială a cărtilor lui Breban, este un concept vast care defineste o tipologie, un fel de a fi, de a crede, de a avea acces la valorile spirituale. Provincia romantează lumea reală: o literaturizează. Îi asigură stabilitatea. Provincia este teritoriul pe care prozatorul se simte în largul său, fiindcă zonele joase sînt convenabile, iar provincia este, pentru el, o zonă inferioară.. În Bucurestii Centrului – si al aspiratiei spre Centru – există insule „provinciale”, locuri în care provincialii săi se retrag ca să se apere de agresiunea celorlalti. Breban este un ex-centric, degustînd/ detestînd căderea. Cine va urmări traseele eroilor săi va putea observa că ele se repetă cu o consecventă deloc firească în proza noastră. Vagabondajul himericelor cupluri sau al insilor care vor să iasă (sînt exclusi) are obiectiv cartierele noi, cofetăriile noi lipsite prin urmare de personalitate: depersonalizate.
Cîteva romane brebaniene încep cu descrierea, pe multe pagini, a preocupărilor de vacantă: teribilii eroi brebanieni se relaxează, îsi petrec binemeritatul timp liber. Ce se petrece în timpul liber? Ce se petrece în vacantele, atît de importante, petrecute la munte sau la mare, ale eroilor brebanieni?
Drumul Provincie-Centru este itinerarul regal al eroilor lui Nicolae Breban. A fixa Centrul, a se defini în functie de Centru iată o preocupare deloc minoră a naratorului si a personajelor sale; a însotitorilor săi. Centrul si Provincia îsi vor schimba mereu locul între ele. Devin, conform unor principii atît de des cutreierate de literatura Imperiului crepuscular, echivalente. Uneori urcă la rang de Centru un loc – un topos uitat, interzis, abandonat. Există în Bunavestire două capitale, două Centre, Blaj si Alba Iulia – Provincia asigurîndu-si dreptul de a fi capitală spirituală. De a se revela drept Centru. De a se revela drept centru după ce eroul traversează anumite etape… Prima oprire în călătorie spre Alba Iulia este la Blaj. La Blaj Grobei este uimit de (re)descoperirea marilor personaje ale vietii spirituale. Omul primar „îsi aminteste” evenimente trăite de cei din familia sa. Memoria recuperează imagini care vin „de dincolo”. Apoi ajunge la Alba Iulia, orasul posibilei sale sotii. Este capitala pămîntească a lumii. La Alba Iulia va privi orasul alături de logodnică :
“Priviră orasul de sus (în dimineata albă, sclipitoare, cînd hoinăriră sus, în Cetate) si ea îi permise s-o ia de brat. Dumnezeule, ce frumos era totul: alb, scînteietor, palatul Babylon, catedrala de piatră din secolul XIII, „Sf. Mihail”, Palatul episcopal, palatul Bethlen si palatul Apor, portretele în mozaic de aur ale lui Mihai si a doamnei Stanca, ale lui Ferdinand si regina Maria care se încoronaseră aici, în catedrala ortodoxă, în Alba, din nou capitala României Mari… Grobei îsi aminti de Blaj – o altă fostă capitală si deveni nostalgic”.
Si, mai departe, anuntarea mesajului sacru:
„Lelia îi simtia mîna mai rigidă. El avea, ciudat, puseuri de fanatism care se exteriorizau printr-un fel de «pleostire», de înmuiere a întregii sale personalităti fizice.”
Trnsfigurarea are loc însă atunci cînd „se va întoarce” la Blaj, după ce a descoperit capitala pămîntească:
„…Slugile, îi scria logodnicul ei, în scrisoarea de la Blaj, ultima, cînd ea plecase precipitat… Peste case, aici, eu văd mari parcuri, cu alei largi, de nisip, ce scîrtîe sub tălpile subtiri ale prelatilor, ale iezuitilor… undeva în aer! Ah, să nu-mi spui că am prea multă imaginatie! Cu privirile aruncate pe o carte deschisă, cu un vers latin în minte sau o frază din Sfîntul Augustin, cu ochii înăltati ipocriti spre cer, spre un cer ce-atîrnă deasupra acelor alei, a acelui parc, care pluteste si el. Tu, comoara mea mică, ai dreptul să mă ironizezi. La început, ti-o mărturisesc, – si nu mi-e rusine de acest lucru căci cui mi-as putea eu deschide inima, dacă nu tie?! – la început m-a uimit ironia ta”.
E nedumerit de ironia ei :
„Se poate, mi-am spus, tocmai ea să nu mă înteleagă??! Apoi am surîs, cu indulgentă. Tu, pisica mea uriasă, superbă, minunea mea vie, îngerasul meu, cum să întelegi o toamnă atît de nevinovată, de provincială…? Dar toana asta, această admiratie a Blajului, pe care tu e firesc să n-o întelegi, la mine, iubitul tău drag, nu e decît asa, un fel de răsuflătoare… asa cum ne jucam vara, cînd eram mici, ne scufundam în rîu si respiram printr-o teavă de trestie…”3
 Romanul duce miscarea centrifugală pînă la capăt, mutînd centrul romanesc într-o provincie care ar putea deveni Centrul lumii. O capitală a Noii Religii este, desigur, un Centru al lumii. Urmărind cu atentie drumul personajelor, vom vedea că fiecare dintre ele păstrează amintirea confuză a unui homo religiosus, un strămos pierdut în jungla amintirilor.
 Naratorul va face o seamă de exercitii de paleontologie, savurînd iluzia reconstituirii acelui – pentru el – demult apus homo religiosus.
Homo religiosus, scria Mircea Eliade, simtea nevoia de a trăi întotdeauna în Centru. El nu se îndepărta de axis mundi tocmai pentru a nu pierde legătura cu lumea supraterestră. Omul societătilor traditionale simtea nevoia de a trăi întotdeauna în centru fiindcă voia să rămînă legat de valorile sacre. Instalarea într-un anumit teritoriu înseamnă fondarea unei lumi. Amintirea (sau reconstituirea, uneori identificarea) acestui regim străvechi de existentă presupune reconstituirea cadrului în care acest homo religiosus poate întemeia/fonda o lume. Dar eroii centrali ai lui Breban ratează întemeierea unei familii: a unei lumi. Sînt dezisi de ea.
Primul om religios care îsi face aparitia în literatura lui Breban este Răteanu. Comentatorii anului 1965 socoteau personajul menit a condamna omul religios. E vorba aci de felul de a gîndi o nouă religie: un nou fel de a se afirma al lui homo religiosus. În al doilea roman, întrebările privind religia, mai insistente, apartin unui adolescent, pentru ca în al treilea, în Animale bolnave, ratarea religiosului să ia forme patologice. Odată cu Animale bolnave, marii brebanieni încep să citeze din Biblie cu mare dezinvoltură – să recunoască adevărata Carte – pentru ca în Îngerul de gips să apară una din temele favorite ale lui Nicolae Breban: învierea lui Lazăr.
 Înainte de a intra în această discutie, oricum alunecoasă, privind problema religiosului la Nicolae Breban, e cazul să scriem că toate comentariile lui Nicolae Breban privind religia sînt departe de a trăda omul religios: mai degrabă ele evocă nostalgia lui. Omul religios îi furnizează romancierului un rezervor de analogii; de vecinătăti; de sclipitoare si, uneori tulburătoare metafore.
 Drumul către Centru al eroilor lui Breban se împlineste prin fuga de centru. Asa cum ex-centricul domină (si învinge) fascinatia Centrului, fascinatia adîncului se substituie pasiunii ascensionale. Nu în înalt descoperă adevărurile personajul brebanian, ci în adînc. Învierea lui Lazăr este o iesire din hainele mortii, din vechiul trup. Dar similară „învierii lui Lazăr” apare, în romanele lui Breban, orice iesire din adolescentă.
Drumul către realitatea interioară este mult mai important – mai fascinant – decît descoperirea vechilor trasee.
Dar traseul lui homo religiosus rămîne unul dintre cele mai tentante pentru personajele lui Breban. Însusi Minda, unul dintre cei mai spectaculosi purtători de cuvînt ai naratorului, era tentat de profesiunea preotiei. Traseul realizării personajului va fi, pînă la urmă, coborîtor. Învierea lui Lazăr este o iesire din hainele mortii – din „vechiul” trup. Dar similară „învierii lui Lazăr” pare orice iesire din adolescentă: din trupul imaturitătii. Drumul către realitatea interioară este la fel de accidentat ca si cel care duce la descoperirea adevăratei vocatii – credinte.
Romanele lui Breban nu sînt literatură partizană, ca a lui Claudel, Mauriac sau Bernanos. El nu caută o nouă religie, asa cum căutau personajele lui Marin Preda sau chiar ale lui D.R. Popescu. Ele nu sînt exilate în infernul necredinciosilor, sau, mai exact: ele rămîn în Limb. Limbul ar defini raportul lor cu prezentul religiilor, în Divina Comedie a prozei contemporane.

 

 

 Note

1)Trebuie să observăm că în numeroasele interviuri ale scriitorului privind locul nasterii sale, accentele se deplasează. Dar nu prea mult. Iată o confesiune din 1980:
„–  Da, sînt unul din cei care descoperă tîrziu, dar cu certitudinea revelatiei, «marcajul» locului originar. În primul rînd, Nordul, regiunea geografică, dar si «mistic-spirituală» a oricărei asezări umane: deci dealurile, obcinele domoale, de aici încrustate în ochii înaintasilor mei, lungul sir al preotilor Breban – originari din satul Breb – si atitudinea sufletească a celui din Nord: greoi, fără imaginatie spontană, blînd si dur în timp.
Mă simt legat de tăranii, pădurarii si minerii acestui loc, am o profundă si înspăimîntată admiratie fată de cei ce au trudit, care s-au luptat cu un pămînt aproape steril (la suprafată). Eu însumi am mostenit asta, lungi ani de zile a trebuit să sap pînă la primul strat fertil. Am săpat dar sper că am zidit si, asa cum înaintasii mei – preotii Breban, alături de tăranul istoric român din Ardeal, crezînd în unitatea natională, zideau biserici, eu însumi am zidit cîteva. Cu peretii transparenti de sticlă, cu iconostasul acoperit de metaforele greoaie, cu o turlă (sau o cupolă) pe care nu o zăresc prea bine încă, dar încerc s-o deslusesc” (Augustin Cozmuta, Punct de trecere. Interviuri, Editura Gutinul, Baia Mare, 1995, p. 48-49).

2) Caransebes, Cacova, Comorîste, Berzovia: iată topografiile care ar marca extrema provincie brebaniană, definitorie pentru „corpul de jos” al lumii. E lumea lui Grobei – spatiul grobeizării. Numele cu care Banatul si-a definit geografia ar tine si de o devenire prea lentă a lumii si a cuvintelor. Fonetica are însă legile ei, deloc implicate în bătăliile artiste ale scriitorului.

3) Si, în continuare: „Stăpînii se plimbă pe acele alei, la un metru, un metru-jumătate deasupra solului mocirlos, pe care se topeste zăpada, cu reverenzile lor, lungi, negre, romane, … cu mîinile lor fine, scîrbos de fine, cu unghiile îngrijite, cultivate, as zice, întorcînd suplu, cu elegantă, filele acelor cărti scrise într-o limbă străină, pagini pe care, acesti ipocriti de geniu, le stiu pe de rost si se prefac că urmăresc rîndurile din modestie, din pură modestie… asa cum marii dirijori îsi aruncă pe pupitru partitura si o răsfoiesc în timpul concertului, adeseori cu întîrziere… Asa citesc ei din cărtile lor. Ei, de profesie stăpîni ai constiintelor, ai sufletelor, ei, păstorii naufragiati ai atîtor turme de mioare. Celibatari, cu degetele subtiate de rozariu …”

 

 

Vasile Pîrvan: proiectele profesorului, în România Mare

 

 
1. O tară de sate. Este impresionant spatiul în care a copilărit Pîrvan: parcă nimic nu s-a schimbat de atunci si pînă astăzi. Ceva chinuit, crispat, în alternanta de dealuri si sate pitice, parcă temătoare să apară în fata lumii. Totul pare steril si sărac, desi abundenta folclorului, a etnografiei evocă o densitate spirituală reală, un patos viguros si tensiuni interioare puternice. O geologie anarhică subliniază dezordinea, iregulatrul, sirul de obstacole care apar mereu, care ies din pămînt, care fuseseră, pînă acum, secrete.
 Nimic nu facilitează cresterea, bogătia, fericita iesire în lume. Nimic, si cu atît mai limpede devine acest nimic în cazul lui Vasile Pîrvan. Iesit dintr-o familie săracă, devenit de tînăr”cap de familie” viitorul savant va păstra nealterată imaginile lumii din care vine. Atunci cînd se înfăptuieste România Mare – cînd România mare trebuie să aseze pe temelii temeinice, Vasile Pîrvan va defini astfel sansele ei:
“Care e sufletul în care avem noi a lucra?
Desigur, înainte de toate e sufletul tăranului daco-roman. Care sînt însă potentele acestui suflet?
 Există o selectiune naturală a inteligentelor nationale pe baza luptei de adaptare pe care popoarele trebuie s-o dea spre a birui dificultătile ridicate în calea lor de natură ori de om. Mintea se ascute din generatie în generatie în directia biruirei cît mai usoare a acelor obstacole. La popoarele prea chinuite de adversităti istorice – cazul poporului nostru, martirizat de toate liftele pămîntului – se formează un soi de carapace spirituală, în care sufletul se refugiază spre a se păstra intact. Observatorul superficial vede numai carapacea pietroasă si inertă;: în specie, fatalismul, insensibilitatea la nevoile unei vieti mai omenesti, traditionalismul, neîncrederea fată de orice om sau lucru nou, asprimea sau necioplicrea în diverse manifestări individual-sociale Dar observatorul răbdător, care stă care stă si asteaptă să iasă din scoica colturoasă adevăratul organism, adăpostit înlăuntru are bucuria de a vedea o fiintă foarte fin si complicat, foarte delicat construită, cu nenumărate organe de apercetie mai variată si mai puternică a lumei, total nebănuite numai după aspectul crustei de piatră”.(2)
 
2. De la Pîrvan la Nae Ionescu si Dimitrie Gusti. Ar exista însă resurse uluitoare, crede istoricul si pedagogul, care stie că studentii săi nu înteleg bine această lume. Resursele, după Vasile Pîrvan, ar fi neobisnuitele corespondente. Fatalismului cosmic îi corespunde „splendida etică optimistă”. Insensibilitătii la greutătile zilnice îi corespune dorinta „de a se face frumos măcar la zilele mari, care creste înclinatia pentru arta de toate felurile”. Iar traditionalismului tărănesc îi corespunde o curiozitate extraordinar de multilaterală. Părtile invizibile ale sufletului tărănesc trebuie citite cum se cuvine si descifrate. Neîncrederea fată de orice nou îi corespunde dorinta de a afla taina acelei noutăti, spre a o supune: de unde un spirit de observatie si de critică exceptional de ascutit”. Asprimei în maniere, crede istoricul, îi corespunde „un simt de măsură si cuviintă sufletească, cu atît mai puternic, cu cît el nu se poate manifesta extern, decît cu totul stîngaci…..”.
Resursele sufletului tărănesc, crede istoricul, sînt substantiale, sînt importante, sînt enorme, dar ele trebuie descoperite, întelese, valorificate. O scoală bună poate să le valorifice. Si poate să le valorifice realizînd diferentierile, despărtirea etnograficului – prea elogiat de ideologia semănătoristă – de cultural:
“Culturalul e ceva simbolic abstract, simbolic, artificial. Culturalul e rezultatul spiritualizării aristocratic-idealiste pe cale de antrenament si selectie fortată într-un spatiu si timp dat. Culturalul pleacă de la idei………..Etnograficul e perpetuu stabil, pe baza celui mai minutios traditionalism. A lua valori si forme etnografice pentru a exprima valori si forme culturale înseamnă a confunda iremediabil două stări de suflet total disparate si a crea un monstru de civilizatie falsă. Nu forma creează ideea, ci ideea îsi caută forma”.
“Cea mai evidentă dovadă a stării noastre spirituale e confuzia care se face între etnografia românească si arta ori gîndirea superior culturală românească”.
“Ideea mamă a întregii culturi române e ideea romană. Cultura noastră natională, creatoare, spre deosebire de străvechea civilizatie vegetativă etnografică, daco-romană, populară, începe cu descoperirea Romei”.(2)
“Dar ideile culturale romane – propriu-zis cultural antice, greco-romane – nu sînt azi exclusiva proprietate culturală a Franciei. Întreaga lume europeană si americană – am putea zice întreaga lume civilizată – latină, germană, anglosaxonă – trăieste cu idei romane. O exclusivitate a inspiratiei noastre prin Francia ne-ar duce – prelungită prea mult – la situatia intolerabilă de colonie cultuală franceză. Ideea romană trebuie deci readusă la puritatea ei principiară, impregnată cît mai mult de suflul ei originar-antic, eleno-roman, iar reactiunea noastră fată de această idee trebuie din ce în ce mai mult intensificată national-daco-roman, liber inspirată de sufletul nostru nefalsificat…….”
 Vasile Pîrvan propune un proiect de lucru pentru întemeierea „României Mari”:
“Nu românizarea noastră feroce, întru vegetativul etnografic, ci continua noastră umanizare întru sublimul uman, va crea suprema splendoare a culturei creatoare românesti”.
Întreaga natiune trebuie convertită „la cultul ideii pure”. Utopia lui Pîrvan va fi preluată si diversificată de studentii si de învătăceii săi, viitori studenti ai lui Nae Ionescu, fătră îndoială fascinati de entuziasmul profesoruli:
“Dematerilizare fără crutare: spiritualizare entuziastă; cercetare neobosită a realitătii nationale pentru ceea ce are etern în ea; activitate misionarică social-culturală, adînc iubitoare, pentru prepararea întregei multimi a fratilor nostri cu taina cea mare a nasterii geniilor noastre, universale: iată uriasa sarcină care apasă pe umerii nostri de adevărati părinti ai natiunei.” (3)

Note

1) Idei si forme istorice, I. Datoria vietii noastre. Lectie de deschidere a cursurilor de Istorie antică si de Istoria artelor, tinute în semestrul de iarnă MCMXIX-MCMXX la Universitatea din Cluj, cetită în ziua de III noemvrie MCMXIX, în Vasile Pîrvan, Scrieri, Text stabilit, studiu introductiv si note de Alexandru Zub, Editura stiintifică si enciclopedică, Bucuresti, 1981, pp. 383-384

2) op.cit,. 285

3) op cit,. 286