Cartea de etnologie

                                                            DOCUMENTE DE TEMNITA

                                                                                                                                          Petru URSACHE

  

           Un document carceral de importantă deosebită pentru continutul si, mai ales, ineditul unor date de detentie a publicat Mihai Buracu  în 2003, cu titlul Tăblitele de săpun de la Itset-Ip (Craiova, Editura MJM). Este un memorial întipărit în versuri si în proză evocatoare, dînd glas înlăcrimat unui destin zbuciumat si frînt, care a cuprins nu doar o singură fiintă, ci o întreagă generatie de tineri ce se încumetau să intre în scena istoriei. Cine reuseste să se exprime într-o formă sau alta, în asemenea împrejurări dramatice, „singularizîndu-se” formal, devine  voce semnificativă. Ea se cuvine a fi ascultată cel putin cu acelasi interes ca si documentul de arhivă, pentru că rezumă si esentializează o sumă de experiente trăite în zbucium si în suferintă. Este si întelesul primelor cuvinte ale autorului, scrise cu apăsare de epitaf: „Dureroasă si pioasă aducere aminte a mortilor si viilor schingiuiti în iadul reeducărilor de la Pitesti, Gherla, Tîrgu Ocna  si Peninsula Valea Neagră. Cu lacrimile si sîngele lor s-au scris cele mai cutremurătoare  pagini din istoria mult încercatului neam românesc”.
     Să retinem cu gravitate: cei care au supravietuit încercărilor grele si de moarte în închisorile si lagărele bolseo-comuniste ne îndeamnă testamentar să nu pierdem o clipă din vedere că experienta lor sacrificială si îndelungată, de cîteva decenii, tăinuită cu străsnicie de către comandourile de la conducere, reprezintă „cutremurătoare pagini din istoria mult încercatului neam românesc”. Cine ia cunostintă de  autori care au lăsat mărturii privind acelasi regim concentrationar, Paul Goma, Nicolae Mărgineanu, Anton Golopentia, Grigore Dumitrescu, Nicolae Steinhardt, Constantin Noica, Ioan Ianolide, Octavian Voinea, Oana Orlea etc. etc., îsi întăreste convingerea privind adevărul gîndit si trăit de Mihai Buracu. Să mai întelegem că ni se transmite mesajul, tot testamentar, de a reconstitui deceniile trecute în baza izvoarelor autentice, părăsind calea păguboasă si falsă a directivelor comuniste practicată de istoricii de serviciu, anadejceausisti, sau a publicistilor mai noi care mimează stiinta  istoriei într-o manieră sofisticată, cît mai departe de esenta lucrurilor, ca si înaintasii lor, dar cît mai aproape de propriile interese carieriste. Drept urmare, istoricul de profesie si care se respectă are datoria să dea prioritate documentelor autentice, de viată trăită, pentru a aseza evenimentele petrecute în cursivitatea lor naturală, nu în disparitate glumeată, ca în jocurile de puzzle, după capriciile indicatiilor „recente” si ale intereselor de grup. El este favorizat de faptul, deloc neglijabil, că sursele documentaristice s-au înmultit considerabil în ultima vreme, sub forma jurnalelor, a memorialelor, a evocărilor mai mult sau mai putin literaturizate, dar credibile si, mai ales, a dosarelor de anchetă pe loturi de condamnati în serie si în etape, începînd cu înfiintarea Tribunalului Poporului, în 1945, institutie monstruoasă si continuînd pînă în ultimele zile ale ceausismului (dacă nu pînă astăzi):  lotul marii trădări nationale (militari si functionari superiori, capi ai Bisericii,  oameni de cultură),  lotul marii finante, lotul Rugului aprins, lotul Noica-Pillat, etc. Astfel că în urma miilor si chiar a sutelor de mii de înscenări juridice în cheie bolseo-moscovită, fiinta natională a fost decapitată ca, pe parcurs, înmultirea asasinatelor în massa românească si a deportărilor după modele staliniene să ia proportii de adevărat etnonocid, depăsind ca bestialitate orice holocaust „negru” sau „rosu”. Cărui om, dacă e  cu bun simt si cu judecată normală, îi sunt indiferente asemenea catastrofe abătute asupra noastră, vorba lui Mihai Buracu? Am spus si cu alt prilej: pînă cînd nu vom începe cu începutul, vreau să spun cu valorificarea informatiei de reală credibilitate, anume cu literatura istorică de natură concentrationară, aceea care ne înfătisează în chip de memorial ce ni s-a întîmplat nouă, românilor, în toate deceniile comuniste, nu ne vom croi drumul spre noi însine; ne vom lăsa purtati de fraze amăgitoare, se vor găsi altii să ne scrie si re-scrie istoria, după propriile lor interese, pînă la neantizarea noastră, cum s-a constatat si din experienta păguboasă a prea îndelungatelor decenii rolleriene. Atunci Vîsinski a izbit cu pumnul în tronul, hotarele si în Constitutia democratică a României, atunci Ana-Luca-Dej făceau liste de loturi si cutreierau tara în lung si-n lat, însotiti de Nicolski să stabilească amplasamente pentru închisori, lagăre si colonii de muncă, atunci s-au auzit vocile unite Brucan-Baranga, sub formă de articole în Iskra „românească” („Scînteia”), aplaudînd condamnările catastrofice ale Tribunalui Poporului: „La moarte! La moarte!”
     Mihai Buracu narează anii de detentie ca elev, originar din Caransebes, membru al lotului 22 Obrejan Ion (seful grupului) si trimis disciplinar, după proces, pentru reeducare la Pitesti. S-a trezit sub arest într-o noapte de iunie 1949, „cu o săptămînă înaintea examenului de bacalaureat”, iar după cinci luni de anchetare s-a ales cu o pedeapsă de 2 ani din care a executat 5, cu un adaos. Se obisnuiau asemenea prelungiri pentru ca destinul omului să fie pecetluit încă din fragedă tinerete. Greu de înteles astăzi, după scurgerea timpului la care se adaugă efectele politizante ale autoritătilor de stergere a memoriei, ce s-a întîmplat în momentul asa-zisei reforme culturale (1948), cu întregul sistem al învătămîntului: programe scolare, profesori si elevi. Dar supravietuitorii si documentele de arhivă confirmă că toate cele trei compartimente de bază amintite, programe scolare, profesori, elevi au fost distruse în totalitate, că li s-au bulversat întelesul, directia, existenta. Ca si după decembrie 1989, nu se poate vorbi de „revolutie”, „reformă”, „schimbare”, cuvinte extrase din discursul propagandistic, ci de asasinat în toată regula: scoala stalinizată, profesorii si elevii, cei mai buni, băgati la închisoare, cei rămasi, tinuti sub aspră supraveghere, adesea cu securist la poartă. Deocamdată, comandourile kremlinizate din conducerea statului îsi atintiseră privirile de vasilisc spre vîrfurile si ramurile maiestuoase ale etnicului, ca în anii imediat următori să fie atins trunchiul si apoi rădăcinile, ceea ce s-a înfăptuit prin deportările masive de populatie si prin extinderea zonelor celulare, sub presiunea a două evenimente importante, unul intern: socializarea fortată a agriculturii,  al doilea extern: ridicarea Cortinei de Fier după anii '50.
   Orice scoală de pe cuprinsul întregii tări a pătimit din greu între 1947-1949, pierzîndu-si oamenii de valoare. Au fost înlocuiti cu „venitúri”, cum ar spune Eminescu (mai ales că s-a introdus în mare parte învătămîntul în limba lui Lenin si a lui Stalin) si aruncati în somaj sau direct în moarte. Pînă si învătătorul meu de sat, Mihai Simionescu, acela care ne învăta cîntece patriotice  pentru serbările de sfîrsit de an desfăsurate la Crucea monumentului eroilor, unde erau inscriptionate numele celor căzuti pe front, dintre părintii si rudele noastre, a fost alungat si înlocuit cu un activist de partid; ca să nu mai vorbesc de Liceul National din Iasi, unde mi-am făcut studiile: profesorii Ocneanu (filozofie), Tăzlăuanu (Anatomie), Papastopol si Bălteanu (Istorie), Rascu (Geografie), Gliga (Muzică) au fost înhătati de securitate si de moarte, rînd pe rînd, în acel scurt interval de timp.
     Nu-l cunosc pe autor decît prin intermediul cărtii Tăblitele de săpun de la Itset – Ip.Dar cele narate în legătură cu anii săi de liceu, „Traian Doda”, de unde s-a constituit nucleul lotului celor 22 de elevi de la patru unităti de învătămînt mediu din Caransebes si Lugoj, se aseamănă pînă la identitate cu cele întîmplate la liceul meu din Iasi. „Eram la vîrsta elanurilor tineretii, ne mărturiseste autorul, si trăiam cu ardoare sentimentul că aveam obligatia morală de a reface măcar în parte ceea ce fusese cîndva România Mare sau de a păstra ceea ce mai rămăsese din ea. Ne iubeam cu ardoare tara si neamul si eram în stare să ne dăm viata pentru ele. În acest spirit am fost educat si eu si regretatul meu prieten  si coleg Obrejan Ion. Simteam nevoia de a ne împotrivi unui proces de degradare morală prin educatia făcută la orele de curs politic introduse atunci în scoală. Se încerca să ni se inoculeze ura de clasă, ura  împotriva a tot ce era crestin si românesc” (Tăblitele de săpun de la Itset-Ip, p. 18). Într-adevăr, scolile de pe tot cuprinsul tării, cum se vede, se aflau într-o mare frămîntare. În cuvintele lui Mihai Buracu de mai sus, ca si în cele ce urmează, mă recunosc pe mine însumi, cel de atunci: „Activitatea mea politică desfăsurată înaintea arestării nu s-a remarcat prin  ceva deosebit  si abia ulterior am aflat că eram într-o fază de recrutare în mănunchiul de prieteni la Liceul «Traian Doda»”. Exact asta s-a întîmplat si cu multi dintre elevii de la „Liceul National”. Mihai Buracu  îsi face datoria de constiintă citîndu-i in memoriam pe colegii care l-au „recrutat”, după regulile stiute ale disciplinei de cuib ori cu care s-a regăsit în suferintă: Obrejan Ion, Gelu Novac, Sofonea Remus  „si altii si altii”. Am motive să cred că rolul lui Obrejan Ion de la Caransebes îl avea la noi, la „Liceul National”, colegul meu de bancă Onofrei Adrian, poate Chirica, dintr-o clasă mai mare. Adrian a fost arestat înainte de vacanta de Pasti, 1947. După această dată nu l-am mai văzut, desi l-am căutat multă vreme, adresîndu-mă direct familiei. Probabil că numele meu nu a fost deconspirat la anchetă. Altfel luam si eu, cu sigurantă, calea lui Mihai Buracu, ca „altii si altii”. Chirica si-a făcut aparitia după 1989, ca veteran al detinutilor politici
     După cîte îmi dau seama din cele citite pînă acum, plusul de informatie se referă la lotul de elevi înfătisat aici ca unitate pitesteană distinctă, cît si la „tăblitele de săpun” ca instrumente de scriere si denunt. Erau practicate în detentie diferite forme de contact si de comunicare, dar în „clandestinitate”. Alfabetul ocupa primul loc, era vital pentru orice detinut. Aflăm de la N. Steinhardt: „Ciudată sensatie de imensă fericire. Motive: Pentru că am scăpat, în sfîrsit, de anchetă. Închisoarea, după Securitate, e un liman, o oază, un rai. Apoi cea dintîi întîlnire cu legionarii (la carantină nu e numai lotul nostru) ; de la care mă reped să învăt alfabetul morse si versuri de Crainic si Radu Gyr…” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Editia a II-a. Îngrijirea editiei si Postfată de Virgil Cimpoies. Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1992, p. 57).  Mai erau confectionate în mod empiric si ingenios cărti de joc, obiecte de scris, de cusut, de reparat încăltămintea, toate dosite cu mare grijă. Ortacii lui Turcanu l-au nenorocit  demonstrativ  pe bietul Pârvu, în văzul celularilor, numai pentru bănuiala că ar fi ascuns un ac sub prici (cf. Grigore Dumitrescu, Demascarea, Műnchen – Bucuresti, 1996, p. 158); iar Lena Constante a fost supusă unui umilitor chestionar  pentru simplul motiv că a îndrăznit să sustragă  din grămada de gunoi din curte o codită de ceapă verde. „Am mai întîlnit cărti de săpun  si în alte locuri ale detentiei, ni se spune în Tăblitele de săpun:  bucăti de lemn, cioburi de sticlă, funduri de gamelă, asternute cu un strat subtire de săpun  si pe care apoi se scria. Acelea erau «cărti» de poezie, de matematică, dictionare, pentru că tineri fiind  si avînd în preajmă oameni de aleasă cultură si de înaltă tinută morală, luam de la acestia cu sîrguinta ucenicului  stropii de dulceată si otravă ai întelepciunii si îi depozitam în fagurii mintii noastre” (lucr. cit., p. 33). Asemenea date se cunosc si din alte lucrări. Tăblitele de săpun la care face referintă autorul în mod special circulau cu îngăduinta tacită a caraliilor, în măsura în care contineau denunturi practicate între detinuti. Se ajungea la această stare de decădere morală, mai totdeauna, după ce detinutul trecea prin cele trei stadii de reeducare. Uneori i se aplica si cîte un „supliment de tortură”, ca victima să-si piardă total stăpînirea de sine si să execute mecanic orice comandă venită de la bătăusul „său”. Introdus în celulă, devenea un scrib supus, pregătit să noteze, după poruncă, discutiile dintre camarazii de suferintă. Nu stiu dacă vechii sumerieni îsi fabricau scribii după asemenea metode tortionare. Se pare că directia reeducării pitestene, în frunte cu Nicolski, Duhlberger si Zoller a avut în vedere modelul chinez în această privintă. Celebra clasă functionărească a scribilor, respectată în cele din urmă, trecea conditionat prin calvar. Si autorii de „tăblite de săpun” se „bucurau” de regim special: primeau un polonic, supliment zilnic de la cazan, uneori si tigări.
     Mai aflăm că la Pitesti s-a constituit o adevărată bibliotecă din „tăblite de săpun”. Mihai Buracu a avut prilejul să le vadă  si chiar să le cerceteze. Pe unele dintre ele figura numele său, opere „vinovate” ale unor colegi de suferintă transformati în scribi. Se pare că biblioteca si-a pierdut urmele, cu buna stiintă a organizatorilor ei; ar fi constituit un interesant si inedit material pentru studiul „psihologiei persoanei”, aflată sub presiunea extremă a dezumanizării. Dar informatia există, drept urmare ea poate constitui un suport pentru reconstituirea bibliotecii, a atmosferei de închisoare, pe temeiul unor materiale colaterale deja publicate. Ne putem astepta si la alte documente doveditoare. Deocamdată, stirea din Tăblitele de săpun mi se pare perfect credibilă. Tema distorsionării fiintei uneste toate scrierile de închisoare, asigurîndu-le fondul  puternic documentar. Acest aspect a fost remarcat adesea. O face si Mihai Rogobete, în comentariul său la Tăblitele lui Mihai Buracu: „Însesi asemănările si contrariile au devenit de neconceput, conflictele tale cu lumea s-au sters, celălalt încetează să existe pentru că tu nu mai existi”. Autorul cărtii a avut nefericitul avantaj să observe, pe furis, unele aspecte din viata penitenciarului datorită scurtului răgaz pe care l-a avut ca „planton pe celular”.  Fireste, asta s-a plătit din greu, cu „suplimente de tortură”, hrana amară a tuturor acelora care nu se lăsau usor încovoiati. Citim: „Au încetat să ne mai bată. Eram pusi în schimb, din cînd în cînd, să ne batem noi între noi, cei reeducati, pentru a face dovada că ne-am însusit principiul suprem, al pedepsirii fără milă a celor ce mai aveau credintă si reminiscente reactionare. Din victime eram pregătiti  de a deveni noi însine  viitori călăi. Pe prim plan a trecut murdăria, murdărisirea a toti si a toate. Despărtirea de trecut  nu se poate face decît prin lepădarea de Dumnezeu, de familie si de neam” (Idem, p. 60). Faptul că autorul începe fiecare capitol cu fraza „Eu sunt scribul…”, ca un leit-motiv, pare să mărturisească, la trezie, o suferintă grea si un adevăr care se cuvine a fi crezut. Să credem, asadar, în Mihai Buracu.
     P.S.
     Volumul Tăblitele de săpun de la Itset – Ip se încheie cu cîteva poezii de închisoare, remarcabile prin nota lor elegiacă si mărturisitoare. Ele pot figura  într-un corpus al poeziei de temnită. Aparitia lui ar fi de dorit. 
        Liceele din toată tara au dat multe jertfe în anii de cumplită prigoană bolseo-comunistă. Cînd se vor învrednici manualele scolare să retină,  pentru folosul elevilor de astăzi, aspecte „recente” din viata celor care i-au precedat? Ar fi incomparabil mai util decît făcătura Tismăneanu numită „Raport”(?),  mediatizată zgomotos tocmai de către aceia care vor să-si piardă urmele vinovate.