De cîte ori mă gîndesc la Duiliu Zamfirescu îmi răsare în minte, necesar ca la scoală, imaginea romanescă a lui Tănase Scatiu; dar mai ales celebra polemică de sub cupola Academiei Române, din l909, dintre Titu Maiorescu si mai tînărul său discipol care îsi exersa scrisul, curajos dar echilibrat ca un întelept, pe mai multe planuri ale cugetării: poezie, roman, eseistică, epistolar. Intelectualii vremii, de toate directiile si culorile, s-au grăbit să recepteze înfruntarea amintită de idei ca pe un scandal oarecare, pe gustul mahalalei literare: „i-a zis-o!”. Chiar dacă se ivise prilejul, demn de luat în seamă, destinat să dezvăluie în chip mai palpabil decît pînă la data respectivă mecanismele gîndirii „traditionale” (în raport de bi-unitate cu „modernitatea” si de paradigmă culturală), functiona, deocamdată, acelasi buclucas: „i-a zis-o!”. Asa gîndeau, de pildă, Delavrancea, Vlahută, Ibrăileanu, arătîndu-se de partea veteranului sef al junimistilor, sever si autoritar fată de partenerul de dialog, prea „liber” în exprimarea ideilor si ireverentios în citarea unor nume consacrate în viata literară; pe aceeasi cale gălăgioasă a lui „i-a zis-o!” venea, în fond, Al. Macedonski, secondat de bătăiosul Ovid Densusianu, luînd apărarea „nedreptătitului” critic al Poporanismului…
 Fiecare credea cu orgoliu si maximă convingere că reprezintă directia potrivită momentului, reală si de perspectivă, fie „traditionalistă”, fie „modernă” (modernistă), fără a se gîndi o clipă că ambele îsi aveau rostul lor, cum s-a întîmplat adesea în istoria culturală a omenirii. Oricum, astăzi se poate constata: lupta de idei, atîta timp cît s-a desfăsurat în baza unor principii generoase, a fost productivă si benefică pentru toti iubitorii de adevăr si de frumos. Propaganda manifestă si agresivă (politizare, mediatizare, reclamă), sămîntă a răului din totdeauna, a dat cîstig de cauză cînd unei „directii”, cînd alteia; cînd traditiei, cînd modernitătii. Interesant mi se pare că astăzi, privind oarecum de la „distantă”, Macedonski si Sadoveanu, ca să dau doar un singur exemplu si încă dintre cele mai greu de închipuit, se regăsesc cu împăcare sub acelasi semn generos si primitor al „traditiei”. Vrem, nu vrem, frumosul uneste, nu dezbină. Cititorul cultivat prin lectură intensă, neapărat de calitate, nu se lasă doborît nici de prejudecăti, nici de teze prefabricate. Prin munca intensă de bibliotecă îsi fortifică si extinde capacitatea de perceptie si de meditatie estetică. Pentru bucuria lui sufletească, fără seamăn în comparatie cu altele ce tin de regimul mărunt al cotidianului, nimic nu-l retine să scoată astăzi din raft, pentru variatie, rondelurile lui Macedonski, mîine o povestire din zestrea narativă a lui Sadoveanu. Exemplele se pot înmulti, iar experientele sufletesti de asemenea natură sînt întăritoare pentru fiintă, fără discutie.
 Acestea n-au trezit decît interes minor în freamătul viu al miscării de idei specifice timpului si realitătilor românesti concrete. Dovadă, prea multele polemici răutăcioase, eronate. Spiritul rebel a făcut victime chiar si printre personalităti remarcabile ale vremii, cum am mai spus, asemenea lui Eugen Lovinescu, G. Ibrăileanu, N. Iorga. Si tot pe un plan secund s-a păstrat un alt aspect al polemicii, cu pondere accentuată în cursul ideilor literare si culturale. Mă refer la raporturile bio-intelectuale între generatiile aflate în imediată succesiune, garantie a perpetuării si refacerii spiritului creator. Spun „bio” pentru că în epoci îndepărtate, primitive, s-a încercat (experimental, spun legendele) suprimarea „bătrînilor” din viata cetătii, faptul avînd urmări nedorite în mersul normal al lucrurilor. De altfel, stie oricine, în creatie vîrsta nu este un criteriu operant; am în vedere „raporturile” intelectuale dintre generatii, pentru că numai valorile de tip calitativ (întemeiate pe categoriile eterne, adevăr – bine – frumos) asigură uniunea firească între unii si altii. Acolo unde lipsesc asemenea interese vitale, unitive, nu se poate vorbi de viată culturală, iar grupul uman decade, ia chip de turmă. Este adevărat, lupul tînăr îl scoate din cursă pe cel bătrîn. Dar atît.
 Asadar, celebra polemică din l909 a scos pentru prima dată la noi, clar, distinct si cu necesitate, conceptul-idee de generatie culturală si creatoare, în sensul bi-unitar al termenului: partea „bătrînă” reprezintă punctul de ajungere al ideii, chiar dacă aceasta dă uneori semne de „sleire”, ca în cosmogonie; partea „tînără”, venită din „urmă”, are capacitatea de a revitaliza ideea reformulînd-o si adăugîndu-i elemente noi, îndrăznete, numite adesea, în mod curajos si cu încîntare pînă la orgoliu, „revolutionare”.
 În această perspectivă teoretică se înscrie, după cîte îmi dau seama, una dintre ultimele cercetări ale universitarului si publicistului Ioan Adam, Oglinda si modelele. Ideologia literară a lui Duiliu Zamfirescu (Editura 100 + 1 Gramar. Bucuresti, 200l). În cazul de fată, în chip de „traducere”, prin „model” ar trebui să deslusim partea „bătrînă” (?) a binomului generatie iar prin „oglindă” pe cea „tînără”; sau invers. Astfel că în cele din urmă nu mai decidem nestingheriti (nici nu e cazul) ce se cuvine să întelegem prin „oglindă”, în ce raport se află cu „modelele”. Altfel spus, nu-i mai distingem pe „tineri” de „bătrîni”. În jocul dintre „generatii”, dintre tinerete si bătrînete, dintre proiectie si reflectare, una devine modelul celeilalte. Titlul cărtii este de-a dreptul ingenios, prilej de meditatii profunde si folositoare, mai ales în conditiile de astăzi, cînd se fac, voit ori cu intentie, regretabile confuzii privind statutul existential al creatorilor si viata cărtilor.
 Teoria literară si estetica ne-au obisnuit să apelăm în situatii asemănătoare la categorii mai generale de gîndire, trans-temporale si neangajate, dar bucurîndu-se de prestigiul bunei traditii, adică al experientei mult încercate. Este vorba mai curînd de aspecte ale elaborării formei poetice care variază gradual de la curent la curent, de la scoală la scoală. Slabe dovezi avem că apusenii au pus în circulatie, în mod programatic, asemenea nouă, categoria „generatie” în sensul vizat aici. Nu înseamnă că nu au gîndit permanent si sistematic în spiritul model-oglindă. Nimic nu ia fiintă pe teren gol, ex nihilo, nici chiar în mitologie. Între Ion Heliade-Rădulescu si Mihail Kogălniceanu distanta care contează în mod special nu este de timp, de generatie, cum pare la prima vedere, ci de cultură: primul avea încredere în literatura „de traducere”, fortat de împrejurări, celălalt pleda pentru creatia originală. Maiorescu l-a continuat, în fond si de drept, pe ultimul, pînă s-a ivit replica, rostită în spirit nou, de către propriul său discipol, în cadru organizat si, ca un simbol, sub cupola celei mai înalte institutii. Ambii îsi asumau o mare răspundere, fapt rezultat din aceea că „ruptura” produsă ulterior, explicabilă psihologic, nu angajează „generatia” de idei, ci se limitează la un conflict personal, nesemnificativ. De retinut si de admirat fermitatea si ardoarea cu care autorul lui Tănase Scatiu îsi sustinea ideile deschis si curajos. Discursul rostit în forum-ul academic nu a fost un simplu accident, o gafă, o impolitete. El a fost pregătit intens si îndelungă vreme, prin schimbul de scrisori între cei doi combatanti, pe teme literare si estetice si în stil savant, ca de la egal la egal. Asa că Titu Maiorescu nu a fost luat prin surprindere, cum s-a crezut pe moment. Junimistul a dominat cu autoritate partea sa de timp, poate în anumite privinte dictatorial, cum cereau împrejurările. A fost „un om al timpului său”, ca să apelez la propriile-i cuvinte folosite în prezentarea lui Eminescu. A provocat puternice seisme în epoca sa, cu efecte destinate să se resimtă semnificativ si benefic, multe decenii după. Dar la l909 seful junimistilor dădea semne de oboseală. Era repetitiv si mărginit în judecătile de valoare. În schimb, Duiliu Zamfirescu arată altă deschidere, elastică si înnoitoare în reformularea conceptelor, în lecturi, în analize. Este adevărat că si momentele diferă: începutul epocii maioresciene năzuia doar spre institutionalizarea gustului estetic; cel corespunzător lui Duiliu Zamfirescu se caracteriza deja prin diversificare si scotea la iveală multe forte active, îndeosebi pe versantul modernitătii.
 Cartea semnată de Ioan Adam vine tocmai în sprijinul acestor idei. Cu alte cuvine, autorul recuperează documentat si sigur un aspect important din istoria scrisului românesc. Este o întreprindere oportună si de calitate care nu poate să-l lase indiferent pe specialistul în materie. Cu atît mai mult cu cît polemica de tip model-oglindă a revenit în perioada dintre cele două războaie cu acelasi acut interes printre literatii vremii, fiind relansată de grupul de tineri de la „Crinul alb” si transferată mai multor publicatii. Să se retină si de data aceasta caracterul bi-unitar al conceptului de „generatie”. Unele articole semnate de Mircea Eliade (acestuia i se datorează si un volum independent consacrat noii polemici, Itinerar sentimental) despre N. Iorga ori C. Rădulescu-Motru mi se par concludente: Unde esti, Domnule Iorga, Domnii Iorga si Rădulescu-Motru îsi scriu memoriile. Dacă privim faptele cu atentie, pot fi surprinse apropieri mai directe între secventa de timp reprezentată de Duiliu Zamfirescu si aceea a lui Mircea Eliade, cel putin în privinta regîndirii traditiei (în general si a celei folclorice în special), a cultivării imaginarului de sursă livrescă, a gustului pentru cultivarea scrisului ca experientă decisivă, tipic modernă.
 Lectorul mai află că literatura italiană l-a călăuzit pe Duiliu Zamfirescu să devină un „excelent tehnician al versului” (Ioan Adam, p. 92) si, totodată, să modernizeze clasicismul, în spiritul latinitătii, într-o interesantă manieră eclectică, după autorii îndrăgiti pînă la idealizare, Leopardi, Carducci, Stecchetti; a tradus din acestia rezumîndu-se, de regulă, la simple exercitii de laborator, dar a si compus texte originale împrumutînd imagini, structuri metrice, teme chiar si titluri. Nu a rămas un simplu epigon. Multe dintre creatiile sale poartă note sigure de originalitate si-l situează printre cei mai valorosi poeti ai momentului, înaintea lui Panait Cerna, preferatul lui Maiorescu. De altfel versurile sale au cunoscut o bună circulatie în epocă, iar unele texte ca Barza, S-aud pîraiele cum curg, Vara au figurat multă vreme în manualele scolare. S-ar putea întîmpla ca la o re-evaluare a operei, din perspectiva esteticului si a cititorului contemporan avizat (nu din perspectiva istoriei literare, operatie care presupune o judecată mai specială), poezia să concureze în mod serios sectorul prozei. Dar asta este, deocamdată, o ipoteză.
 Deloc neglijabilă se dovedeste a fi eseistica, mai bine zis observatiile autorului privind fenomenele literare, risipite în studii, articole, scrisori, multe la număr, întinse si adresate unor personalităti competente: Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, N. Petrascu. Dacă ele ar fi fost împărtăsite la vreme publicului cititor, cu sigurantă că Duiliu Zamfirescu, bine informat si sobru ca stil de comunicare, ar fi cîstigat un nume de îndrumător literar de prim rang. Nu se cantona într-o singură cultură, germană (Maiorescu), franceză (Lovinescu), ci-si rotea privirea, în cunostintă de cauză, si spre alte zări, italiană, rusă, engleză. Cînd pomenea numele lui Dostoievski, Tolstoi, Turgheniev (mult înaintea lui Ibrăileanu), Titu Maiorescu se arăta reticent. Asemenea experiente de lectură i-au format gustul ales si spiritul de observatie, fiind atras de latura analitică, în acceptia criticii literare, dar si de latura generală a fenomenului estetic. Cînd Titu Maiorescu scrie cunoscutul studiu-prefată despre Mihai Eminescu, autorul Vietii la tară găseste prilejul să dea si el o replică pe măsură. Iată un esantion: „E între Leopardi si Eminescu o afinitate atît de extraordinară, încît se pare că simplitatea durerii unuia a fost izvorul pe sub pămînt, care în vadul străin al lui Eminescu a iesit la lumină, într-o dimineată naivă de toamnă. Eu cred că nu atît simtirile lor, cît mai cu seamă forma acestor simtiri si pregătirea prin studiu a acestor forme are o infinită asemănare la cei doi poeti. Asa bunăoară în incomparabila simplitate a lui Leopardi din poezia Seara zilei de sărbătoare, ori Lunii, ori Viata singuratică devine la Eminescu acea simplitate nouă si oarecum mai tînără ce o admirăm. Si la amîndoi, cînd ne vorbesc, cuminti si senini, de durerile lor, accentele au o putere sfîsietoare. Care este puterea acestei înrîuriri? Poate raritatea, fiindcă oamenii ceilalti sunt mestesugiti, si adevărul, care este de-a pururi simplu”.
 Se mai poate, desigur, discuta în legătură cu acest pasaj, si de pe pozitia criticului junimist, atinsă subtil în retorica frazei, si a lectorului contemporan. Dar să retinem noutatea asocierii dintre cei doi poeti, venită sigur si rapid si, mai ales, desprinderea lui Eminescu de sub tirania lui Schopenhauer, în mare parte nejustificată. Lui Iacob Negruzzi îi face teoria inspiratiei în spiritul neoclasicismului, autorul dînd iarăsi dovadă de lecturi reîmprospătate: „Dacă esti temperament de artist si lumea te impresionează altfel decît pe ceilalti muritori, impresia acumulată si oarecum exaltată devine izvor de poezie sau de cugetare proprie, de îndată ce o cauză oarecare adesea fără însemnătate te face să te răsfrîngi înăuntrul firii tale însuti. Inspiratia este nimicul trecător care sparge coaja indiferentei zilnice si face loc izvorului adevăratei simtiri, puternicei concentrări de mai nainte”. Desi rămîne „un junimist perfect” (Ioan Adam, p. l62), Duiliu Zamfirescu, ne spune autorul cărtii Oglinda si modelele, se dovedeste a fi „un om al timpului său, cu o poetică în unele privinte mai evoluată decît a lui Maiorescu” (Idem, p. l52).
 Familiarizarea lui Duiliu Zamfirescu cu literaturile neolatine, italiană si franceză este demonstrată pe întinsul mai multor pagini comparatiste si în diverse capitole ale cărtii Oglinda si modelele. Ioan Adam are acces la izvoarele poetice în limbile de origine, realizînd analize pe text cu pricepere de maestru si de invidiat. Astfel, pot fi urmărite pas cu pas raporturile sufletesti ale lui Duiliu Zamfirescu cu modelele sale si încercarea autorului român de a descoperi noi orizonturi în planul sensibilitătii poetice. Dar despre acest aspect al problemei s-ar cuveni o interventie specială. Deocamdată, în chip de concluzie si în conformitate cu profilul acestei rubrici, reafirm că momentul academic din l909, sub semnul poporanismului, a impus generatiilor abordarea traditiei folclorice nu numai din perspectivă afirmativă, dar si criticistă.