Cartea de etnologie

                                                           DESPRE UN SENS RELIGIOS AL ÎMPLINIRII

                                                                                                                                          Petru URSACHE

  

      Moto
„Si acum să lăsăm generatiilor viitoare dreptul să ne judece, la lumina tuturor evenimentelor care vor avea loc între clipa cînd scriem rîndurile de fată si ceasurile – pe care le nădăjduim fericite! – cînd ne vor judeca…”
(Mircea Eliade, Împotriva deznădejdii, Humanitas, 1992, p.37).

„Mircea Eliade este un om religios împlinit”. Cu aceste cuvinte îsi încheie Petre Tutea cartea recent apărută si consacrată lui Mircea Eliade (Mircea Eliade. editie îngrijită si Cuvînt înainte de Tudor B. Munteanu, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007). Dar, să ne întelegem: religios ca unul care s-a pus în slujba sacrului, ferm decis si cu dăruire de sine si a păstrat permanent credinta că fiinta divină arată calea oricui vrea să se salveze de săvîrsirea unor fapte dăunătoare vietii si linistii sufletesti. N-o să-l descoperim pe Mircea Eliade atasat fanatic de o anume formă a religiei. Asta i-a si derutat pe unii. I s-a reprosat chiar incapacitatea de aderare la sensibilitatea religioasă. Fireste, în asemenea situatii se judecă de pe o anumită pozitie dogmatică, limitativă. Intoleranta trebuie considerată păcat de moarte. E si nedrept, ca să nu spunem imoral si constrîngător, să impui cuiva, cu forta, propria-ti credintă, să-l privesti cu ură ori cu dispret. Omul, indiferent de meridian, crede si crede în religia („legea”, cum spuneau cei vechi) lui. Există, asadar, speranta că doreste să devină „mai bun” si asta-i ajunge. Lui Eliade, istoric al religiilor, i se arată aici semnul a ceea ce a numit „un mod de a fi în lume”. Sacrul este numele acelui semn, începutul si temeiul tuturor religiilor, „de la primitivi la zen” si pînă la crestinismul zilelor noastre. Ne spune profesorul de la Chicago, în Încercarea labirintului: „Pentru mine sacrul este întotdeauna revelatia realului, întîlnirea cu ceea ce ne mîntuieste dînd sens existentei noastre” (p. 138). Sau, în altă parte: „Mi-am spus. Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul e sfîrsit, totul e absurd!…” (Jurnal, I, Humanitas, editie îngrijită de Mircea Handoca, 1993).
Asadar, religiozitatea nu se pune la îndoială în cazul lui Mircea Eliade doar pentru simplul motiv că n-a fost văzut practicînd cultul într-o biserică luterană sau într-o moschee; si nici de superficialitate nu poate fi vorba, de vreme ce a avut tăria să reziste ispitei indianismului, rămînînd credincios crestinismului. Mai precis, Bisericii moderne. Ce dovadă de întelegere si de practicism curent poate fi mai elocventă decît aceea că si-a consacrat viata studiului religiilor lumii, patronate de unul si acelasi panteon ceresc al divinitătilor, în subtilitătile dogmei, în grandoarea ritualistică, în fiorul unic si pur al emotionalitătii! Eliade era un devot din fire si apărător al ideii de religiozitate în formele ei naturale si inspirate, fără precipitatie si fără constrîngeri din afară. În anii ’50, cînd Biserica ortodoxă era prigonită politic de autoritătile bolsevice de la Bucuresti, el pleda, cu intentii ocrotitoare, pentru Unirea cu Vaticanul, cum făcuseră si înaintasii ardeleni în împrejurări de aceeasi natură. El însusi a sustinut ideea, într-o întîlnire la Roma „cu mai multi teologi si cardinali”. Era convins că „recunoasterea primatului papal ne va elibera Biserica de presiunile politice” (Corespondentă, volumul al III-lea, Humanitas, 2004, p. 489). Dar, de cîte ori venea vorba de războaiele cruciatilor, nu avea cuvinte bune despre purtarea lor dusmănoasă fată de ortodoxie. De altfel, pare si o contradictie în termeni: cum să pornească Apusul spre Răsărit? Asta nu poate duce decît la iesirea din matcă, la catastrofă, cum s-a văzut si se vede cu ochiul liber.
Petre Tutea îsi propune să lămurească în această carte tipul de cercetare si de cunoastere asa cum rezultă din opera lui Mircea Eliade, avînd în vedere deopotrivă creatia savantă si cea de fictiune. De aici o primă constatare: autorul eternei întoarceri si al nostalgiei paradisului nu aderă deschis la speculatia teologică (în acest caz, s-ar vedea atras, vrînd-nevrînd, spre o anume si limitativă directie dogmatică), nici la traditia aristotelico-hegeliană; preferă să se ferească de judecăti pozitiviste si deterministe, care duc fatal la necesar si util, periclitînd destinul omului ca fiintă într-adevăr liberă si gînditoare. Într-un cuvînt, vrea să ne spună Petre Tutea, n-a existat în intentia lui Mircea Eliade să facă stiintă a religiei în sensul matematic al cuvîntului. De altfel, conceptele si experimentele tehnice se dovedesc a fi, în mare parte, inoperante în cazul de fată. Ele duc ori spre da ori spre nu; pe cîtă vreme credinta îl supune pe individ unei probe de încercare, pe cont propriu, de cunoastere si autocunoastere, forme de valorizare mult mai subtile si adecvate.
Aici se face simtită puterea intelectuală de neegalat a lui Petre Tutea, de a răscoli marile si cele mai diverse sisteme filosofice europene, pentru a dezvălui compatibilitatea ori, cel mai adesea, incompatibilitatea lor în abordarea în formă si în spirit a fenomenului religios. Tutea emite judecăti de valoare în stilul său inimitabil, adică în paradoxuri, în maxime, în citate fragmente memorabile; descoperă asociatii imposibile de teme din cine stie ce biblioteci, ca să le facă prezente si clare ca lumina zilei; elaborează cataloage de notiuni si de concepte pe sinonimii, opozitii semantice, interferente, ca si cum ar pune în conspecte si în scheme rezumative întreaga istorie a filosofiei. Toate intră la el în miscare pentru a se subîntelege cît de tributară era gîndirea filosofică traditională pragmatismului steril si cît de necesară reînsufletirea vietii spiritului prin forme mai degajate, vii si viguroase. Există unele puncte de sprijin, în perfect acord si cu vederile lui Petre Tutea, si cu ale profesorului de la Chicago. Anume, misticismul de orice fel, începînd cu orfismul vechilor traci, continuînd cu idealismul lui Platon, cu înteleptii Renasterii italiene, cu viziunile si meditatiile inspirate ale părintilor Bisericii din familia lui Dionisie Areopagitul, Sf. Toma d’Aquino, Nicolae Cusanus ori cu poeti ca Dante si Goethe, ca să ne oprim la spatiul european, pe care îl are în vedere predilect si autorul cărtii în discutie.
Nu scapă atentiei nici experienta umană în latura ei antropologică, acumulată din diverse laturi ale muncii creatoare, aceea care a tinut sub observatie, în decursul timpurilor, înzestrările fundamentale ale omului. Astfel, s-a vorbit adesea si în consens general despre homo religiosus, homo sapiens, homo faber, homo ludens, „dar mai ales, cu întelegerea libertătii, nemuririi si mîntuirii sub imperiul dogmelor crestine, altfel fiind degradate la rangul de fictiuni ale unei morale rationale presupus-autonome” (Petre Tutea, p. 78). Lor li s-au adăugat, mai nou, homo economicus, homo technicus. Nu stiu în ce măsură se confirmă acel „dar mai ales” din fraza autorului cărtii, dar sigur este că Eliade si-a ales tema cea mai grea: homo religiosus, care le include într-o măsură sau alta pe toate. Primul volum din Istoria credintelor si ideilor religioase, de aproape 500 pagini, dezvăluie precis si documentat că în toate mitologiile viata umană s-a desfăsurat în exclusivitate sub semnul religiosului, fie în aparatul administrativ si functionăresc de tip imperial ori sătesc, fie la nivelul ocupatiilor si al meseriilor pe care astăzi le denumim (pe drept, de altfel) pragmatice, utile, mecanice. Toată Antichitatea, adică preistoria pînă în plin sclavagism, trăia în cosmo-antropogonie. Altfel spus, mitologia se confunda cu geologia; paleoliticul si mezozoicul au favorizat împreună vînătoarea si pescuitul; neoliticul a ajutat la domesticirea animalelor si, mai ales, la descoperirea agriculturii cerealiere la civilizatia oraselor si la primele încercări de imaginare si explicare a lumii sub forma miturilor de întemeiere. Important că asemenea fabulatii mitice au străbătut toate timpurile, prin scriere sau pe calea circulatiei libere, aproape neschimbate, constituindu-se în documente de nepretuit pentru istoria metalelor (a bronzului, a fierului) si, respectiv, a mestesugurilor, mitologicul si religiosul domină împărăteste. Doar un exemplu: „Toate aceste idei si credinte dezvoltate în jurul meseriei minerilor, metalurgilor si fierarilor au îmbogătit considerabil mitologia lui homo faber mostenită din epoca pietrei. Dar dorinta de a colabora la perfectionarea Materiei a avut consecinte importante. Asumîndu-si responsabilitatea de a schimba Natura, omul s-a substituit Timpului; ceea ce ar fi avut nevoie de eoni pentru a se «coace» în adîncimile subpămîntene, mesterul crede că o poate face în cîteva săptămîni, căci cuptorul înlocuieste matricea telurică” (Istoria credintelor si ideilor religioase, I. De la epoca de piatră la misterele din Eleusis, traducere de Cezar Baltag. Editura Stiintifică si Enciclopedică, Bucuresti, 1981, p. 56). Se pare că homo faber era el însusi homo religiosus si, probabil, în aceeasi măsură si homo sapiens, si homo ludens. Desigur, istoria a schematizat raporturile. Dar dacă ne gîndim că domnia lui homo religiosus a cuprins toată preistoria pe o întindere de cîteva zeci de mii de ani fată de cei aproximativ trei mii de ani de la sclavagism încoace, înseamnă că psiho-mentalul uman a fost puternic si pentru o lungă durată structurat în spiritul despre care ni se vorbeste aici. Religiosul, ni se spune, persistă neclintit, în forme mascate, chiar si în epoca hipertehnicistă, iar în momente imprevizibile revine spectaculos în viata oamenilor, cu aceeasi nesecătuită energie. Nimic de zis, au apărut scheme interesante în jocurile avatarurilor. Tocmai de aceea, cercetătorul care se respectă are datoria să depăsească orizontul unei singure specializări si să abordeze calea interdisciplinaritătii. Se mentine în cursul evenimentelor, mereu schimbătoare si mereu aceleasi: homo ludens, să spunem, se arată oarecum mai independent, dar si mai friabil, mai inconsistent; cu atît mai mult homo economicus si homo technicus. Aceste aspecte noi si, poate, complementare, nu i-au scăpat profesorului de la Chicago. De aceea, si din multe alte motive, ne spune Petre Tutea, este „un om religios împlinit”.