Lucrurile îi sînt foarte clare lui Bujor Nedelcovici în privinta statutului jurnalului: scrierea diaristică rămîne a priori infidelă, deoarece este întreprinsă cu gîndul că va fi cîndva publicată. În schimb, îi poate fi celui care se îndeletniceste cu acest exercitiu de consecventă scripturală un suport moral si spiritual, un prilej de meditatie si de exprimare ideatică din care să fie evitată dezvăluirea intimitătii degradate de multe ori în sentimentalism. De-a lungul amplului Jurnal infidel, care se constituie în volumul al cincilea din ciclul de Opere complete, proiectat în sapte volume si dus la bun sfîrsit de Editura ALLFA, găsim, printre alte definitii, si una poetizantă: „Jurnalul: un templu fragil închinat clipei“, ultima explicatie a faptului că autorul Îmblîzitorului de lupi nu a tinut un jurnal în timpul comunismului fiind frica de a nu-i fi găsit si confiscat.
Viitorul exilat a avut parte, pe cînd nu putea sesiza distinctia dintre cunoastere, întelegere si constiintă, de o copilărie cu timpul si spatiul împărtite între părintii divortati. Aceasta nu l-a împiedicat să fie marcat moral si spiritual nu de paricidul simbolic, de care este plină o bună parte a literaturii secolului al XX-lea, ci de mitul fondator al Tatălui. Peste acest mit, care apare nu rareori în acest jurnal, se va placa, pe cale arhetipală, memoria genetică, constiinta colectivă si fiorul crestinismului. Bujor Nedelcovici se consideră un métčc (etimologic, în greacă înseamnă cineva care îsi schimbă casa si pămîntul), un homo viator ce se află, în general, în bune raporturi cu destinul, desi cadourile existentiale i-au parvenit întotdeauna cam tîrziu.
Tema exilului, considerată a fi cea mai dură probă existentială, alături de bătrînete, boală, închisoare si moarte, devine o problemă de natură filosofică si metafizică. Este „o pedeapsă care oscilează între speranta de a reveni în locurile natale si disperarea luciditătii care te face să întelegi că nu există drum de întoarcere“ (p. 544). Si aceasta întrucît Bujor Nedelcovici resimte că a traversat experienta a patru feluri de exil – două exiluri interioare (reeducarea timp de 12 ani la „munca de jos“ după terminarea facultătii si după ce tatăl îi fusese arestat; refugiul în scris, prin publicarea unor cărti, dar si prin interzicerea si cenzurarea altora) si două exiluri exterioare (plecarea din tară în 1987, odată cu care va fi un om liber „interior si exterior“; constiinta că îsi va asuma definitiv această experientă).
Fără a avea simtul relatiilor si al provocărilor artistice, Bujor Nedelcovici s-a decis să rămînă la Paris ca azilant politic, unde a căpătat o altă identitate sub acoperirea aceluiasi nume, dar cu o psihanalizabilă trăire în somn a aceluiasi cosmar că este pe punctul de a-si pierde actele (acestui cosmar i se adaugă frica, reală, pe care a încercat-o toată viata fată de vamesi). Odată stabilit în Hexagon, autorului trilogiei Somnul vamesului i se impune prima interdictie după ce a plecat dintr-o tară a multiplelor interdictii: poate călători unde vrea pe glob, cu exceptia tării natale. Dacă în „Tara de Foc“ (cum denumeste el România) se simtea mereu un străin, în Franta se crede a fi străin printre străini: „Un nume nou, o nouă identitate: o initiere, o purcedere de la început, mereu de la început... dar altul sau chiar altcineva... Nu este negatia de a fi român pentru că nu stă în puterea mea de a respinge un determinism implacabil («A nu mai fi român», cum zicea Eliade), dar cred că este vointa îndurerată si încăpătînată de a depăsi «spatiul si în special timpul» în care m-am născut... Nu! Nu duc gîndul pînă la capăt! Revolta mea nu se adresează timpului, ci locului... matricea pe care o reneg cu o disperată si imposibilă conciliere...“ (p. 799) Adevărată probă a labirintului pînă în 1990, exilul ar fi trebuit să fie după acel an, cînd s-a putut reveni în tară, un fel de pelerinaj spiritual bazat pe proba adevărului, a întoarcerii ab initio, la arhetip. Vizitînd periodic o tară unde contează supravietuirea, tranzactia compromitătoare si cameleonismul, dilema în care cade este următoarea: „Cum pot să mai rămîn român? Si cum as putea să nu mai rămîn român...“ (p. 161).
Confruntat cu două spatii mentale care se vor înrudite (mai ales din partea romanitătii orientale), Bujor Nedelcovici crede că megalo-mitocănia la români si aparenta superficialitate a spiritului francez (venită dintr-o „depasionalizare“ a reactiilor spontane si necontrolate) ar merita un aprofundat studiu de psihologie socială. „Între mitocănia generalizată de «acolo» si sobrietatea distantă de «aici», prefer ultima pentru că nu ti se trînteste usa în fată cînd cobori în metrou si se uită în urmă să vadă dacă nu este cineva. Această simplă privire «spre celălalt» salvează totul...“ (p. 88) I se pare, pe bună dreptate, că, în societatea actuală românească, lipsită de rupturi radicale fată de trecut, miturile politice au o mare fortă de rezistentă, că vechii idoli ai tribului nu pot fi dati cu usurintă jos de pe soclu, dacă nu se alege decis între sacrificiu si superficialitate. Revenitul în patria natală bolnavă de propriul trecut dă peste o societate haotică, conflictuală, cu o psihologie colectivă imatură din punct de vedere politic, mereu în curs de constituire, lipsindu-i constiinta natională si sentimentul de apartenentă la un popor, nu la un grup de interese: „Am vizitat casa în care am copilărit si din care am fost evacuati înainte de nationalizare. Am stat de vorbă cu actualul chirias. Sotia lui mi-a povestit – cu un glas plîngăret – cum si-a crescut cei trei copii, greutătile prin care au trecut, iar el mi-a arătat îmbunătătirile pe care le-a făcut casei, de-a lungul celor zece ani de cînd locuieste acolo. La început mi-a spus că a lucrat în armată, apoi că a fost militian si mai tîrziu că nu are decît sapte clase: «Asa era pe vremea aceea!»/ Iată, mi-am zis eu, în timp ce îl ascultam: Am în fata mea simbolul încarnat a tot ce reprezintă comunismul: proletarul (exploatatul) condus de «ura de clasă» ce trebuia să-si elimine adversarul; noul proprietar al mijloacelor de productie socialiste (contrare proprietătii private); apărătorul regimului totalitar si despotic: militianul care în trecut m-ar fi arestat la un simplu ordin. Iar, eu? Cine am fost si cine sînt? Fostul burghez, exploatatorul, care trebuia exterminat prin orice mijloace pentru simplu fapt că m-am născut în altă clasă decît cea proletară; «bestia mosierească», «insectele» sau «parazitii» (cum îi considera Stalin), «cîinii» («Orice anticomunist este un cîine» – Sartre)“ (p. 767).
Nu este mai putin adevărat – ni se confirmă în jurnal – că în laica Frantă iacobină se discută despre democratie, meritocratie, egalitate de sanse, dar că si acolo totul se reduce la democratia relationalului si la confuzia ierarhiilor. Bujor Nedelcovici denuntă actualul totalitarism cultural si spiritual practicat în Europa, care urmăreste manipularea prin culpabilizare, pentru a disloca în mod pervers constiintele, pentru a dilua discernămîntul si a bloca optiunea individuală, în vederea protejării subiectelor de interes mondial devenite tabu. Consecinta firească este că opinia publică se vede instrumentalizată si intoxicată de mass-media, ceea ce duce la o societate modernă traversată de o acută criză a reprezentării axiologice, estetice si politice. Involutia deconcertantă a gîndirii critice si declinul conceptelor sînt însotite de proliferarea Răului, care s-a generalizat si a luat forme grotesti.
Bujor Nedelcovici mizează pe responsabilitate morală colectivă, pe rolul si misiunea creatorului si a intelectualului, în general, în societate si istorie. Desi îi plac sfintii un pic... păcătosi, se simte atras de partea unei aristocratii de structură psihică si atitudine politică si socială. Astfel, el nu ezită să afirme că un scriitor nu are imunitate socială, morală si chiar penală pentru comportamentul adoptat, opera nescuzîndu-i în niciun fel existenta duplicitară. La parcurgerea analizelor istorice, politice, sociale si morale, precum si a raporturilor stabilite între ele, sesizăm obsesia diaristului pentru explicarea Răului, care, după epoca modernă, nu mai poate fi găsit în stare pură, întrucît se manifestă mascat, în cîrdăsie cu perversiunea, aroganta si prostia agresivă.
Dacă i se înlesnesc conditii, democratia devine tiranică si este în stare să distrugă minoritatea si elitele. De aceea, este necesar ca raporturile dintre putere si opozitie să functioneze normal, pentru ca nimeni să nu fie mentinut prea mult într-o aceeasi eroare sau minciună. Bujor Nedelcovici constată cu amărăciune că încă mai există în Franta politicieni de vază care se declară în voia cea bună trotkisti sau comunisti. Ce s-ar întîmpla – se întreabă el nedumerit – dacă cineva s-ar declara hitlerist? (chiar asa, ce s-ar întîmpla dacă, după modelul cripto-stalinist, ar apărea undeva în lume o băutură numită – să zicem – „Hitlerinskaya“?). Si se mai întreabă cum de oare pot fi emise două judecăti morale în raport de trecutul stalinist refuzat analizei critice si absolvit de responsabilitate si, respectiv, trecutul fascist pus mereu pe tapet si de neiertat? Astfel, ideea de „genocid“ este directionată într-un singur sens, doar negationismul fascist fiind pedepsit prin lege, nu si cel comunist. Nu este mai putin adevărat că a face o comparatie între comunism si nazism nu înseamnă nici similitudine si nici identitate, ci doar analiza asemănărilor si deosebirilor: „Nu s-a făcut procesul nazismului ca ideologie, ci procesul nazistilor vinovati penal de crime de război si crime contra umanitătii. [...] Nu s-a făcut procesul comunismului ca ideologie, dar nici procesul comunistilor vinovati penal de crime, tortură sau arestări abuzive. [...] De o parte prea multă memorie, de cealaltă parte prea multă uitare! [...] Două judecăti, două măsuri?“ (p. 804). Nu-i rămîne decît să-i dea dreptate lui George Orwell si să-i actualizeze afirmatia că „Stînga europeană a fost antifascistă dar nu antitotalitară“. Trist este pentru diarist faptul că suferinta se categoriseste preferential, or istoria nu trebuie judecată sub imbold afectiv.
Din istoria masacrelor pe Bujor Nedelcovici nu îl interesează crimele ca atare, ci ideea că ele se repetă periodic. Pe de altă parte, îl atrage istoria schismelor, întrucît aici îl preocupă mai putin continuitatea în desfăsurare istorică si mai mult fenomenele de ruptură, fractură si scindare, precum si consecintele pe care acestea le-au produs pe plan istoric, cultural, moral si religios. Se face analiza critică a trecutului si a istoriei, preocupîndu-se de „fenomenul imanential“ la nivel de filosofie politică si hermeneutică a istoriei („Nici în Pantheon nu ai certitudinea că Istoria îti asigură linistea necesară“). Sînt analizate critic interdictii si tabu-uri (raportul dintre stînga internatională, socialismul si comunismul francez), cenzuri perverse, tăceri vinovate, gîndirea în sens unic, principii ale politicii corecte, comparatii nepermise (dintre nazism si comunism), efecte ale globalizării economice si culturale, dar si confuzii intentionate între narcisismul ideologic (utopii sau iluzii) si adevărurile istorice.
Pe plan strict personal, Bujor Nedelcovici urmăreste esenta si sensul existential, simtind nevoia de a schimba ceva esential în viata sa. Din acest motiv, îsi propune „să spargă idolii mentali“, să renunte la ideile preconcepute si la schemele mentale prefabricate, ajungînd la concluzia că într-o bună zi doar dictionarele îi vor satisface vointa de adevăr si insubordonare. Pînă atunci, se simte reconfortat existential în lumea scrisului si a fictiunii: „Mă simt bine si normal în lumea fictiunii. Pentru mine, «căderea în real» înseamnă adevărata normalitate si alienare. Aici este Apocalipsa, nu acolo! Armonia, echilibrul si seninătatea se află doar în imaginar si romanesc. Mă simt acasă în născocire, iar în rest sînt métčque si joc rolul unui scriitor... (s. a.)“ (p. 153). Pentru Bujor Nedelcovici acasă înseamnă în primul camera de lucru, pe care, întotdeauna cînd o părăseste, o priveste parcă – ne mărturiseste – cu o ultimă privire înainte de plecarea definitivă si îsi face cruce. Intră/iese într-o altă lume, supusă unor legi diferite.
VEGHEA VAMESULUI