Citind romanul Judecătorul (Iasi, Ed. „Timpul“, 2005) semnat de Lucian Alecsa, nu am putut să nu mă gîndesc la sedintele ideologico-literare din timpul stalinismului, cînd scriitorii erau invitati la întîlniri cu cititorii din fabrici si uzine, unde li se criticau operele în sensul propriu al termenului de către cei abia alfabetizati. Nu am putut să nu mă gîndesc la corectia aplicată lui Zaharia Stancu după aparitia romanului Descult, dar mai ales lui Marin Preda, după ce scrisese nuvela Ana Rosculet.
Cînd au aflat că în nuvelă se ilustrează activitatea lor, muncitoarele de la Filatura Românească de Bumbac din Bucuresti au citit-o cu nesat, nutrind speranta că îi vor aprecia o înaltă valoare educativă si că vor recunoaste (acceptînd cu bunăvointă conventia literară de a nu se folosi de nume reale) trăsăturile celor mai bune colege ale lor. Frustrate în asteptări, au expediat o scrisoare plină de contrarietate pe adresa revistei „Flacăra“ si l-au invitat pe tovarăsul scriitor Preda Marin prin intermediul acesteia să facă o vizită la întreprinderea lor pentru a discuta împreună despre procesul reflectării realitătii în opera literară, lucru ce s-a si întîmplat (vizita). Participantele la întîlnire au vorbit cu convingere despre „tovarăsa“ Ana Rosculet, semn că realitatea fictivă fusese asimilată cotidianului.
În romanul lui Lucian Alecsa, lucrurile iau o întorsătură mult mai gravă, întrucît sîntem, practic, departe de perioada proletcultistă. Totul se petrece, după jumătate de secol poststalinist, însă perspectiva realismului socialist nu va dispărea în totalitate, ci va fi înlocuită cu aceea a realismului ochiului magic al televizorului, procurator de telenovele nu numai sud-americane, ci si indigene. Acum, riscul de a confunda emotia psihologică cu cea estetică este si mai mare si poate da nastere la adevărate drame iscate din nimic.
Aici, în romanul Judecătorul, corectul si justitiarul judecător Paul Racu îsi luase un pseudonim de romancier, Pablo, si un altul de poet, Veniamim Oreste. În calitatea lui de romancier, era acuzat de către concetătenii din Rodesti de a fi înlesnit un act de sinucidere prin publicarea cărtii „Faima de dincolo de moarte“. Personajele care populează lumea pestrită, lenesă si atinsă de paranoia a acestui roman (în roman) au fost aduse naturalistic în pragul degenerării cauzate în primul rînd de alcoolism. Colegii săi, judecătorii, au fost obligati de ceilalti invitati (sau nu) aflati la lansarea cărtii să-i intenteze un proces în toată... legea si să-l condamne (mai precis, conform Codului penal, articolul 179) la foarte multi ani de închisoare sau poate chiar pe întreaga viată. Dacă totul a început parcă dintr-un spirit de glumă, finalmente lucrurile au luat o întorsătură absurd-tragică: nefericitul si inadaptabilul judecător se va sinucide, ceea ce va duce la demiterea si arestarea tuturor celor care au organizat lansarea romanului cu bucluc. Zvonurile care circulă în urbe pe la localul „La Profesor Non Stop“ vor spune că Magda, fosta lui logodnică, de care se despărtise de cîtiva ani, ar fi înnebunit, la fel ca si părintele Dumitru.
În cursul lansării-proces de pomină, desfăsurată si în prezenta artăgoasei văduve a celui dispărut, preotul Dumitru – cunoscut pentru chefurile organizate chiar în altarul fără jertfă sîngeroasă si pentru faptele amoroase din asa-zisa bibiliotecă a bisericii sale, „Cuvioasa Parascheva“ – îi reprosează romancierului că nu s-a apropiat de personajele sale pe cale crestinească, pentru că nu a surprins lumina interioară ce vine doar de la Dumnezeu pentru a o revela apoi prin cuvînt. Fata bisericească simte că mîna diavolului i-a condus pana, respiratia si glasul la fiecare pagină acestui scriitor care ar fi trebuit să mediteze la faptele sale, la creatie (si nu doar la aceea scrisă cu minusculă), pentru a îndrepta lucrurile pe calea cea bună. Reprosului venit din partea asistentei că a vrut să se substituie lui Dumnezeu atoatefăcător si să se joace cu vietile oamenilor în prag de nou mileniu scriitorul Pablo Racu îi răspunde pertinent că orice operă de artă este o programare divină si reprezintă rodul unei revelatii. Un învătător pensionar le reaminteste tuturor la fel de pertinent faptul că romancierul nu are nicio responsabilitate fată de comportamentul cititorilor si că, de-a lungul timpului, biserica a făcut mai multe victime printre enoriasi decît scriitorii printre cititori. Suferintele tînărului Werther goetheean au fost, totusi, înăbusite de scurgerea a două secole...
Imaginatia autorului a avut de tinut o grea contrapondere pentru totala lipsă de orizont fictional din partea celor prezenti la lansare. Tot ce depăseste puterea de întelegere a acestei lumi rinocerizate este considerat din partea ei a fi imoral si dăunător pentru bunul mers social. Se venise pentru o lansare de carte si s-a plecat de la un proces ca la carte, întrucît se intentiona reconsiderarea atitudinii creatorului si a rolului operei sale asupra vietii unei societăti. I se întocmeste autorului un rechizitoriu în baza acuzei de a fi suspect pentru comiterea de crimă sau de incitare la sinucidere, întrucît ar fi făcut să dispară personajul Oreste pentru a da dramatism actiunii din scrierea sa. Inculpatul, cu prezumtia de vinovătie pusă încă din start, era acuzat pentru determinare sau înlesnire cu premeditare a sinuciderii. El ar fi indus la nivelul subconstientului sugestionabilei victime o retea de impulsuri sinucigase si o persistentă infuzie de gînduri nefaste pînă ce s-a format un lant al determinărilor pseudologice, percepute ca fiind logice si cu o consistentă ideatică.
Scriitorul inculpat urmărea cu atentie sporită încingerea spiritelor si lansarea invectivelor tăioase. Initial, discutiile îl bucuraseră, pentru că romanul său a putut stîrni interes urbei amortite, pe de altă parte se îngrijora pentru faptul că cei prezenti nu pricepeau ce înseamnă sublimarea realitătii în operă de fictiune. Toate cele întîmplate îl determinară să se gîndească la scrierea unui nou roman în care avea intentia să transfere caracterele, trăirile si temperamentele într-un tablou grotesc-polifonic, cu tentă pornografică. Dar, de la un simplu joc, acceptat cu amuzament, se trecuse la un proces în regulă, în care devenise un inculpat în toată puterea cuvîntului. Acest joc sinistru este pus la cale de indivizi iresponsabili si întretinut de cîteva zeci de magistrati si mai iresponsabili, în fata cărora judecătorul Paul Racu îsi va da demisia.
Fostul profesor de filosofie Virgil Teodorescu vine cu ideea ca, înainte de orice rechizitoriu, să se analizeze dacă devierea comportamentului prototipului lui Oreste s-a produs înainte sau după ce a citit nocivul roman al lui Pablo. Actualului proprietar al localului „La Profesor Non-Stop“ i se părea în ultima vreme că Pablo purta o povară pe constiintă, că sufletul îi era cuprins de îndoieli si că încerca să-si alunge obsesiile prin refugiul în alcool în localul său dubios (în fapt, o sugestivă cramă, a cărei plasare subterană spune multe despre colcăiala instinctelor de acolo), frecventat de o lume pestrită si unde se duceau cele mai incitante si aiuritoare discutii.
Din moment ce se află că Pablo avusese întîlniri de taină cu Oreste, se pune problema că, dacă Oreste este prototipul sau copia fidelă a personajului cu acelasi nume, după cum sustin concetătenii lui, atunci si autorul este proiectia în realitate a lui Oreste. Pe cale de consecintă, ar fi trebuit să i se intenteze proces si lui Oreste, deoarece el se identifică chiar cu autorul. Însă, în timpul procesului se anuntă că i-a fost găsit cadavrul si că moartea survenise în urma autoflagelării cu o cruce foarte grea purtată christic în spinare si pe care avea intentia să o înfigă în vîrful unui deal din apropierea localitătii.
Cel pentru care romanul sud-american era considerat un fel de „tensiometru al sufletului“ nu-si putea sincroniza cele două existente, de creator si de judecător impartial. Faptul că s-a ascuns în spatele unui pseudonim ca poet îi trădează timiditatea, emotivitatea sau poate dorinta ca poetul Veniamin Oreste să nu-l pună în umbră pe prozatorul Pablo Racu, lansat pe piata literară cu noul roman. „Pare absurd ca o sinucidere să aibă doi autori, sincer nu prea înteleg pe care îl judecati acum, unu-i mort iar celălalt pare total pierdut si nu stie nici despre ce-i vorba cu adevăratelea. Terminati acest simulacru de proces, mă ia greata – făcu un tip scund, din grupul prietenilor lui Paul care n-a putut fi zărit prea bine, deoarece nu s-a ridicat de pe scaun în timpul interventiei. N-a prea fost luat în seamă.“ (p. 174). În treacăt fie spus, pentru a ne face o idee despre cercul său de amici, Pablo era mentorul unui „cvartet platonic“ din care făceau parte Buzilă (informatician si misogin), „logicianul Hegel“ (profesor de franceză a cărui pasiune era logica), Mitomanescu (chimist la un laborator al spitalului, care arunca minciuni fără noimă) si un inginer chipes, poreclit Vibratorul, de care femeile se foloseau doar pentru a face sex.
Autorul cu două pseudonime poseda un magnetism spiritual deosebit, iar comportamentul lui sugera mereu manifestarea unui alt tip de caracter, unui alt tip de temperament, părînd a fi într-o permanentă schimbare de identitate. El l-a creat pe Oreste în două ipostaze: o dată ca personaj de roman si a doua oară în postura sa de poet, Veniamin Oreste. Dacă nu-l zămislea artistic, nimeni nu i-ar fi dat vreo importantă deosebită prototipului (si, în acest sens, titlul romanului său, „Faima de dincolo de moarte“, despre care stim cîteva lucruri la modul sumar, devine elocvent). Pablo le cere celor prezenti la lansarea-proces să aseze în cumpănă si să compare pe cetăteanul Oreste, cel strivit sub apăsarea simbolului crucii, si pe poetul Oreste. El însusi îsi dădea seama că era în compania unuia dintre cei doi Oreste si nu prea stia care, întrucît nu reusea să stabilească o relatie dialogică evidentă. Mai mult, desfăsurarea neasteptată a lansării-proces i-a nimicit pe amîndoi. Se întreba în cîte vieti, paralele, se maturizează spiritul si dacă există vreo legătură între el si acest individ, crezînd că a reusit să-i prindă întreaga metamorfoză, toate tribulatiile, reusind să-i legitimeze existential si noua fiintă.
Protagonistul observă confuz multe chipuri ce s-ar fi asemuit cu chipul lui de altădată în diferite ipostaze, sărind, suprapunîndu-se, respingîndu-se cu putere. Din acest motiv se întreabă între ce fruntarii se produce transferul de personalitate, care sînt coordonatele translării spiritului dintr-o identitate în alta. „Întruparea în om a Domnului Iisus Cristos n-a fost un calvar la fel de chinuitor ca si răstignirea?...“ Descoperind cu înfrigurare si îndoială în buletin adevărata lui identitate: Oreste Panaitescu, el ajunge la concluzia că numai cuvîntul poate să i-o salveze, să-l dezlege de trecut si să-l boteze, pentru a-si urma destinul. Judecătorul va muri în conditii neelucidate, iar cartea lui Lucian Alecsa – roman al disipării absurde a identitătii – se încheie cu propozitia „Am convingerea că Oreste si Pablo se vor cunoaste într-o zi...“ Cu bună dreptate afirmă Dan Stanca într-o prezentare de pe coperta a patra a romanului că eul dezlăntuit al povestitorului Lucian Alecsa „soarbe“ naratiunea într-un Mäelstrom expresionist.