Vasile SPIRIDON
 
  

        Trilogia Orbitorului a început să fie scrisă după ce Mircea Cărtărescu a depăsit simbolica vîrstă de 33 de ani, atunci cînd poetul, după scrierea ludicului Levant, a simtit că s-a înteleptit, că a devenit mai calm în privinta ducerii existentei, ce trebuie trăită asa cum a lăsat-o Dumnezeu. „Mie mi-ar trebui pentru O(rbitor) o ramă coerentă, o temă centrală, de pildă mîntuirea omului, relatia cu Dumnezeu. În interior ar fi sute de metafore si de povesti. Asta e: drumul nu stiu cum să-l parcurg“ (Jurnal, I, Editura „Humanitas“, 2001, p. 93). Autorul scrie la primul volum al Orbitorului cîtiva ani (zece pagini pe lună), efortul fiind îndeajuns la intens, deoarece viitoarea carte nu este „simplă si normală“, ci un Tot al tuturor celorlalte cărti de pînă atunci. Despre Orbitor, el se confesează pe îndelete, asa cum ne-am si asteptat, în Jurnal, ca si cum ar vrea să ne transforme în părtasi la lucrul său: alege numele personajelor, clădeste simbolurile, încropeste efectele. „Doamne, dar cît de greu se conturează cartea asta, care e, de fapt, Orbitor“ (Ibidem, p. 32)
La 15 martie 1993, Mircea Cărtărescu are ideea cum să înceapă trilogia Orbitorului: „O(rbitor) ar trebui să unească-ntr-o «solutie finală» toate scrierile mele de pîn-acum, ca si pe cele pe care le voi mai scrie, devenind miezul de foc al vietii mele fantasmatice. Dar ce va fi în miezul miezului? Încă nici nu bănuiesc“ (Ibidem, p. 376). Finalmente, constructia ajunge să fie un „material înflorat“, cu un desen capricios, amestecînd firele epice în „turbioane colorate feeric“. Autorul consideră că nu are destul material pentru a croi întreaga textură si de aceea continuă, asemenea unui păianjen, să întindă firul lipicios principal si să-l ataseze celorlalte, circulare, ce nu sînt decît episoadele din operă, distanta dintre ele fiind sustinută de propria încărcătură („Cu toate acestea, am să termin în cîteva luni prima parte din O(rbitor). Am început povestea lui Herman. Deja sînt vizibile fundatiile, ca si cînd în santuri as fi turnat cristal lichid“ (Ibidem, p. 376). Constructia romanescă va căpăta astfel o nouă dimensiune, pregătindu-i-se cel mai important fir – o poveste suprapusă a personajului Herman. Trei straturi se întrevăd acum: memoria si fantezia, iar ultima – realitatea.
          Diaristul simtea că îl „ameninta riscul manierizării“: „[…] mă tem ca tendinta mea spre manierism să nu ajungă chiar esenta scrisului meu. Încerc mereu să fiu cît mai diferit în scris de mine cel de ieri, pe care-l resimt mereu ca artificios, asa încît competitia mea cu mine are două fete contradictorii: este cursa cu un ins pe care-l admir si pe care nu-mi imaginez cum o să-l depăsesc vreodată, dar si cu un «fost», un «terminat», un repede iesit din modă. De multe ori se-ntîmplă însă un lucru ciudat: îl înving pe primul, dar mă-nvinge al doilea” (Ibidem, p. 119–120), temere întărită de o afirmatie făcută anterior în legătură cu postmodernismul: „Viata moartă, agonie blîndă, «veselă apocalipsă» iată cum arta actuală nu mai poate fi definită decît oximoronic, ceea ce o apropie încă o dată de curentul estetic, cu care seamănă izbitor în multe privinte, manierismul“ (Postmodernismul românesc, Editura „Humanitas“, 1999, p. 213).
          Reinventarea, plăsmuirea unui timp trăit si asimilat de constiintă devin axiale în urmărirea istoriei personale. Cel care îsi retrăieste prin narare trecutul îl recreează în acelasi timp, îsi caută o posibilă identitate. Specifică literaturii postmoderniste, nostalgia Totalitătii, ce se transformă treptat într-o obsesie, răzbate din întreaga trilogie. Recuperarea ei se dovedeste a fi posibilă doar prin unirea contrariilor: „… gîndeste totul deodată, cu o gîndire distrată si visătoare, pînă ce emisferele cerebrale si cele două imagini usor diferite, ratională si senzuală, analitică si sintetică, diabolică si divină, bărbătească si feminină, glisează una peste alta”. Starea de „orbitor“ este dată de momentul de armonie a celor două contrarii, ce declansează o stare de beatitudine, dar si de uitare. Individul trăieste în asteptare, pentru că poartă în sine reflexul stării perfecte la care a mai fost cîndva părtas, întrucît fiecare întîlnire cu Celălalt, orice stare de extaz inspirat presupune nastere prin co-participare.
          Starea dominantă este cea a nostalgiei după totalitatea primordială si ea poate fi refăcută prin gîndirea Totului, prin unificarea contrariilor. Simbolul acestei gîndiri este al fluturelui, care se raportează si la timp („… stam între trecut si viitor ca un corp vermiform de fluture între cele două aripi ale sale”), la locul împreunării contrariilor (după cum vom cita si mai jos, „… la-ntîlnirea lor, si deasupra lor, unde se vor arcui ca să iasă din sine si să se-mpreune, ele s-or dovedi identice, lumina si bezna într-un singur extatic cuvînt: ORBITOR”) si la ritualul iubirii si al mortii ca eliberare a sufletului din constrîngerile humus-ului. „Arhitectura“ romanului este asemenea aceleia a formei unui fluture. Livius Ciocârlie identifica trupul, „corpul“ ca fiind lumea bucuresteană măruntă si chiar joasă, de la sfîrsitul anilor ’30 si pînă înspre zilele noastre. O aripă a fluturelui este făcută din „arhitecturi onirice fantastice, cristaline si irizate”, iar cealaltă, din „subterane sumbre si germinative” (Suprafată si adîncime în Orbitor, în „Orizont“, nr. 1/1999). Fluturele urias – fiintă gratioasă si respingătoare, usoară si înaripată, totodată sau pe rînd – rămîne simbolul central, autospecular si autoreprezentativ, conotator în acelasi timp al autorului dar si al divinitătii. Prezenta operei din nastere, violentă, în formă de fluture, pe soldul mamei naratorului leagă fluturele de tema centrală a trilogiei: generarea, geneza, nasterea eului-lume.     
Păianjenul si fluturele sînt cuvintele-cheie ce sustin întreprinderea auctorială si nu întîmplător Metamorfoza lui Kafka si Colectionarul lui Fowles stau si ele la baza esafodajului romanesc al lui Mircea Cărtărescu. Undeva se dă o definitie a Creatorului: „Vom inventa fiinta ce-o să ne inventeze, dar nu va fi din lumină pură. Lumea noastră nu este un briliant. În pămînt mortăciuni si cristale strălucesc si duhnesc. În matele noastre sînt viermi, în viermi sînt mate, si-n matele lor sînt viermi. Si divinul Dante urina fetid pe scoarta stejarului. Dar umila prostituată asază gingas un stînjenel în vaza de pămînt. De aceea Creatorul va fi bărbat si lumină, dar si femeie, neagră si roabă. O minte de înger si-o inimă de cătea. Doar astfel emisferele, schizofrenia si paranoia vor fi lăsate în urmă, si sexele, bărbatul si femeia, se vor anula, si puterile, stăpînul si sclavul, vor deveni una, si, minune a minunilor, binele se va corupe prin rău ca să scînteieze mai tare, iar răul se va-nălta prin bine ca să cîstige în îmbeznare, iar la-ntîlnirea lor, si deasupra lor, unde se vor arcui ca să iasă din sine si să se-mpreune, ele s-or dovedi identice, lumină si beznă-ntr-un singur extatic cuvînt: ORBITOR“ (Orbitor. Aripa stîngă, Editura „Humanitas“, 1996, p. 336)
                   Doina Rusti, într-o analiză asupra Aripei stîngi, aduce în discutie o problemă de factură filosofico-religioasă. „Secolul trecut se încheia cu sentinta cutremurătoare a lui Nietzsche (Dumnezeu a murit). Cărtărescu, pe tonul pedant si crispat al optzecistilor, dă o replică plutitoare în aer la sfîrsitul nostru de secol: Dumnezeu n-a murit. Nici nu s-a născut încă. Îl nastem acum (s.a.)” (Două romane milenariste – Orbitor de Mircea Cărtărescu si Mesia lui Andrei Codrescu, în „Viata românească“, nr. 3–4/2001).  
În legătură cu cercul creator ce se închide întregit de scris, iată mărturisirea autorul însusi despre conturarea acestuia: „Acum mi-e limpede: poemele mele au fost o primă etapă (si fată) a mea, Nostalgia si Levantul, a doua (si, pîn-acum, vîrful), iar Travesti la Orbitor a treia etapă, al treilea cerc. Nu stiu unde va duce scara asta“ (Jurnal, I, ed.cit., p. 439). Texte precum Travesti, Visul, Orbitor, chiar Poezii pot fi interpretate ca făcînd parte dintr-un spatiu narativ ce se pune în miscare în formă spiralată. Orbitor urmează acest efort de cuprindere a trecutului si viitorului într-un singur Cuvînt. Prezentul si trecutul, spatiul real si cel oniric apar ca un tot disparat si fragmentat, care nelinisteste si activează nevoia de constructie geometrică. Livius Ciocîrlie observa, în acelasi articol, că „totul este o suprafată palimpsest, acoperită cu desene“, fată de care se pot adopta „zeci de puncte de vedere, cărora le corespundeau alte si alte ordonări ale desenelor”. Orbitor înnoadă legătura dintre trecut – refăcut din memorie si prin ideile retinute din cărtile pe care le-a citit („citesc despre creier, psihic si sexualitate în diferite cărti si reviste“) – si viitor.
Un Tot divizat în părti bine conturate caracterizează scrisul lui Mircea Cărtărescu. Fiecare parte îsi are culoarea ei si fiecare culoare sprijină un simbol. „Trăiti în culori!“, sîntem îndemnati la un moment dat. Autorul nu descrie trecutul aplecîndu-se asupra lucrurilor vechi, ci descrie aerul dintre el si trecut, „Acel aer albăstrui prin care se văd muntii în tratatul lui Leonardo“ (Ibidem, p. 203) Aerul de reverie exprimă sentimentele, bucuriile si durerile proprii începînd cu perioada anilor de liceu si continuînd si după aceea: „În liceu si primii doi ani de facultate am avut vise terne, încîlcitre, memorate detaliu cu detaliu dar fără enigmă si poezie. Au urmat (suprapunîndu-se cu perioada cea mai imaginativă în scris) visele fantastice ce nu veneau, stiu acum, de pe lumea asta – palatele, cavitătile enorme în pămînt, orasele necunoscute, statuile, grandioasele peisaje cu ape tumultuoase, turnurile si piscurile escaladate cu efort – care – au durat cam pînă la 30 de ani [...] A treia etapă a durat si ea vreo zece ani si a fost obsedată de case, casele vechi ale copilăriei mele, o regresie uterină năucitor de nostalgică. Ele au trecut aproape direct în substanta cărtilor mele si mai cu seamă a Orbitorului, care e în definitiv o carte de vise“ (Ibidem, p. 96).
Desi este fericit că a ajuns la ultimul capitol, autorul re-ia totul: agonia, nelinistea, spaima că nu va reusi: „Păsesc ca pe gheata subtire (în plus, colorată ca un vitraliu) cu O(orbitor). Bucătele narative, descriptive, onirice, relativ usor de făcut fiecare, devin o enormă problemă cînd te întrebi unde trebuie integrate în roman. Încă merg intuitiv, cu mare dificultate. Sînt iar într-o zonă de trecere si totul se sfărîmă în mîinile mele. Abia astept să se deschidă iar un ochi narativ în hătisul ilizibil al textului“ (Ibidem, p. 387). Pe parcurs, se întrezăreste lumina, care înseamnă inspiratie, putere de creatie, re-velatie, re-găsire, re-cunoastere de sine. Important este prefixul iterativ-sisific re-, care dă continuitate vietii si care ajută sufletul să intre în rostul său: „Dar cînd ne concentrăm în noi însine, atunci ne retragem de la tot ce se petrece în jurul nostru si mintea se subtiază. Atunci, sufletul nostru intră în rostul său si lucrează în cel mai înalt grad“ (Jurnal, II, 33). Este vremea să adune din jurnal notele pe care le-a scris meticulos altădată, ideile îi vin, iar cartea prinde contur. După o perioadă de muncă delirantă, pe data de 7 iulie 1996, starea de epuizare se apropie de final: „încă vreo 10 pagini, adică vreo lună de lucru. [...] E inuman totusi, să muncesti atît la o carte: zece ani din viată“ (Jurnal, II, Editura „Humanitas“, 2005, p. 447).
                   Trilogia nu schimbă temele obsesive în ansamblul operei „de adîncime“. Acestea se văd supuse imaginării Totului, care este axul central al întregii creatii: „trecutul“ reprezintă aproape totul, viitorul, aproape nimic, nu există alt sens al timpului. Ne aflăm în sînul unei lumi gîndite oximoronic; imensului efort de a unifica dimensiunile spatio-temporale, de a recrea centripet, asemenea romanticilor, armonia originară a Fiintei, îi corespunde simultan o tendintă centrifugă, de fragmentare, de fărîmitare. Se confirmă aici prezenta tensiunii existentiale, iscată din impactul dintre aspiratia romantică de a cuprinde Totul si constiinta postmodernă, pentru care lumea nu poate fi definită decît la modul fragmentar. O certitudine persistă după citirea importantului text al trilogiei: prezenta solipsismului (ca să nu spunem a egocentrismului) sau o ivire a unui creator cu virtuti demiurgice.