APROPIERI de o MOSTENIRE DIFERENTIATĂ




                                                                                                                                               Henri ZALIS

               

     
        Acum nouă ani, pe la începutul lunii noiembrie, sunam la redactia emisiunilor culturale a TVR spre a mă informa dacă manifestă interes pentru centenarul nasterii lui F. Aderca, eveniment proxim care – credeam eu – putea să reechilibreze lungul con de umbră prin care scriitorul, refuzat de comunism, devenise inofensiv. Mi-a răspuns o doamnă, politicoasă si as zice degajat-binevoitoare; părea uluită, dar nu vedea nimic grav, pur si simplu Aderca nu figura, sustinea dînsa, în vreun plan sau calendar de manifestări. Cum discutia s-a prelungit, devenise limpede că mentalitatea totalitară lucra încă, de parcă defunctul Consiliu al culturii si educatiei socialiste continua să dicteze discretionar, cu pretentii absolutizante, miscarea de idei.
Experienta aceea, dintre cele mai dureroase pentru mine, a primit foarte curînd depline, triste confirmări: nici Academia Română, nici Uniunea Scriitorilor si nici Universitatea nu s-au ostenit să organizeze, din principiu, conform modelului superior al libertătii regăsite, semnalul necesar, reparatoriu fată de autorul nedreptătit, în stare să convingă că nu este o rusine să recunoastem într-un autor de origine evreiască o prezentă importantă pentru noi toti.
Problema, plecînd de la asemenea exemple, merită o discutie, azi aproape imperativă dacă ne dorim ca democratia românească să intre pe făgasul normalitătii. În ce mă priveste, nu abordez piezis chestiunea dat fiind că am speranta ca la capătul demersului să pricepem exact dimensiunea unei mosteniri de judecat laolaltă cu ansamblul culturii noastre si nu mefient, anchilozat, contradictoriu.
A strînge date de reală distinctie si interferente estetic pentru climatul românesc despre un număr stimabil de scriitori români de origine evreiască poate lămuri ceea ce acum este risipit, grupat doar etnic de xenofobi, cu accent pe impresia de contrafăcut, de alogen, diferentiere suspendată de un ce necreditabil, în antinomie cu nevoile, elanurile, temeliile majoritătii. Dacă îmi propun să corectez o atare optică o fac pentru a opune negatiilor repetate cîmpul mai larg al planurilor de constiintă, suprapunerile de tensiuni emotionale, convergenta derivatiilor din dosarul istoriei curente.
În ce măsură am dreptate rămîne de văzut. Oricum nu voi ocoli canonul consubstantialitătii românismului luminat cu iudaitatea deosebit de productivă în materia artei literare; este în discutie o sumă de contributii de natură a spori prestigiul structurilor inovatoare ca orizont, însumare modernă de senzatii, chiar în zona instabilă a formelor si opiniilor casante. Mai mult, cred că operele la care fac imediat trimitere coexistă cu restul vaselor comunicante. Asta si pentru că, de la marii filologi evrei Mozes Gaster, Haim Tiktin, Lazăr Săineanu, Ion Aurel Candrea, Alexandru Graur, Jacques Byck, Iancu Fischer, trecînd prin reflexul interior al avangardei ilustrat strălucit de Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Victor Brauner, Marcel Iancu, Gherasim Luca, Sasa Pană, si sfîrsind cu falanga prozatorilor de la „Sburătorul” lovinescian, grupare plănuită să încurajeze talentul fără discriminare, în al cărui cerc s-au produs pe lîngă omniprezentul F. Aderca atît Ury Benador cît si Isac Peltz, Oscar Lemnaru, Sanda Movilă, Camil Baltazar, ori Virgiliu Monda, nemaivorbind de Mihail Sebastian, disociativ / asociativ de Tudor Vianu însusi, în fine si de Sergiu Dan, F. Brunea-Fox, Emil Dorian, Jacques G. Costin, H. Bonciu, Max Blecher, Eugen Relgis, Ieronim Serbu, Miron Grindea, Ronetti-Roman, Henric Sanielevici, Ion Trivale, Petre Solomon…
Asadar nu exagerez defel dacă, precum am spus la început, vorbim de o adevărată constelatie de valori, probabil inegale, inevitabil inegale în impactul imediat însă obligatoriu de consemnat categorial si doar apoi si în afara globalismului statistic. Consideratiile de amănunt ce vor urma particularizează mesajul înrudit. Doar fanatismul patibular înclină continuu să nege nestinsa lor participare la ecloziunea culturii nationale, găsind ridicol, dacă nu chiar periculos a le concede corespondenta fecundă de o parte cu marii nostri creatori, de alta cu animatorii de reviste, H. Sanielevici la „Viata românească” în completarea initiativelor lui G. Ibrăileanu, Mihail Sebastian în echipă cu Camil Petrescu la „Revista Fundatiilor Regale”, F. Aderca ca aliat statornic al lui Tudor Arghezi la redactarea „Biletelor de papagal”. E aici locul precizării, desi nu am spatiul să dezvolt o altă cercetare a mea mai veche dedicată contributiei editorilor evrei, să aduc deci laudă fratilor Samitca, tipografi si patroni de librărie, generosului Alcalay, cel care a finantat activitatea cvasicompletă de istoric literar a lui E. Lovinescu, lui Emil Ocneanu, patronul casei de editură „Cartea Românească”… Semnalez astfel o libertate de gîndire, deplin rationalistă si umanistă, suficientă siesi prin coeficientul de loialitate si transantă. La suma încă restrînsă a consideratiilor adaug, în respectul adevărului indenegabil, numerosii gazetari din sfera publicisticii de atitudine, inclusiv intelectuală, nume ca respectabilul cronicar dramatic Emil D. Fagure, editorialistul B. Brănisteanu, cronicarul-reporter Liviu Floda, referentul Isaia Răcăciuni, expatriatul în America Leon Feraru, de unde expediază varii corespondente, consistentul poet si eseist B. Fundoianu, rîvnind la o recunoastere venită tîrziu, vai prea tîrziu.
Mi se pare absolut limpede că vorbesc despre aceeasi teritorialitate si temporalitate; restituirea impresiilor apelează la genuri diverse si procedee pasagere pe fondul scenariului identitar, desi, cel putin într-o privintă, subiectivul vizionar oferă motivatii deloc măgulitoare înscrise în cîmpul de observatie pe cont propriu, simptomatic depreciat, de la sursele de inspiratie la populatia recuzată ca minoritară si peste margini malformată dacă de 2000 de ani nu trăise pe propriul pămînt.

La scepticismul alimentat de prejudecăti persistente în preluarea mostenirii despre care depun mărturie s-a adăugat, pe parcurs, necunoasterea ei, pur si simplu. E o literatură a dispersiei dezolante, dar si a vitalului clamat fie cu ironie, fie cu disperare resorbită. Dacă o vom exclude din sfera atentiei, sărăcim însusi fondul de umanitate autohton, suprimăm din paleta de trăiri pe acelea ce ne aruncă în remuscare, grotesc trist, reziduu ritualic, în fine, ignorăm soiul de comandamente fundamentale ale etniei celei mai expuse stingerii pe aceste meleaguri. Dar imposibil de nimicit.
Asa stînd lucrurile, prin chiar consecinta deloc superficială a propozitiei precedente, orice dezangajare duce la iritări si malformatii. Deoarece  sînt de părere că riscul e prea mare, de provocatoare negativitate, voi încerca să schitez reperele minimale pentru apropierea la care îmi chem cititorii. Nu ascund că si asa, cu studii substantiale, chestiunea va avea parte de o circulatie restrînsă, dar cel putin vom fi încercat să clarificăm subiectul.

Pornesc la drum cu o primă convingere: mecanismul reexaminării are de luptat cu umbre si închideri paralizante. De aceea trebuie orientat spre autori. Confirmîndu-i, îi ajutăm să nu mai oscileze între amnezie si subestimare. Ca editor, a titrat al lui F. Aderca îmi dau seama mai lesne că nimeni, din impuls personal, nu s-a obosit să găsească pe întregul arc al problemei în sine-fondul descriptiv si introspectiv evreiesc din scrierile lui Ion Călugăru, Sergiu Dan, Virgiliu Monda, H. Bonciu, Isac Ludo s.a., i-a lăsat pe acestia în îndoita primejdie de a nu fi comentati în manuale sub nici o formă, de a fi „dizolvati”, pulverizati doar în indici de nume, eventual, în fapt izgoniti din cronologia actiunii literare, ca si cum avem în fata ochilor epifenomene degradate de colportaj antisemit, determinat în recalcitrantă.
Este vremea să ne întrebăm dacă viata sterge luminile mai slabe sau dacă, supusi conditiilor de amînare, tot mai frecvente din practica editorială curentă, nu cădem în cursa întinsă de criteriile după care ne conducem atunci cînd punem la cale tabloul corespondentelor între scriitori.
Înclin să cred că, din instinctul de rezistentă al rasei, literatura lui Ion Călugăru acumulează scene, tablouri forfotind de viată, viata măruntă a micilor tîrguri moldovenesti într-o formulă simultan onirică, dar si grotesc-fantezistă, plăcută prin cromatică, mobilă în elanuri desi întristătoare existential dată fiind sărăcia cronică a protagonistilor, calicii fabulînd cu înflăcărată dedublare proiecte suspendate în ireal. Drama lor strecoară printre rînduri susurul legat de functiunile evreitătii cotidiene. În cadrul sinagogal, ori la baia comunală, la haham sau la cimitir (evreii avînd, ca si românii, supremul cult al mortilor) acesti etern plebei biruie sărăcia în care se tăvălesc si, atrasi de sacru, ca unic reazim la năpăstuirile lor vechi si noi, respiră aerul ispăsirii, împrumută de la Dumnezeu iubire, încredere, tenacitatea de a învăta la nesfîrsit tîlcul parabolelor biblice.
Asezarea într-o fractie de umanitate concentrează universul în mici scene; din aglomerarea lor o comunitate, înlăntuită de precaritatea ei materială obtine cu mijloace plastice si verbale dreptul la respect. Subtire atrasă spre anecdotic, suportabil pitoresc, de un firesc sentimental în vorbire si gesturi, vivacitatea cu care Ion Călugăru produce filmul umilitătii patetice, mai curînd voios-patetice, recuperează pe parcurs (vezi Caii lui Cibicioc dar si Omul de după usă) din tiparul mahalalei năpăstuite acel straniu fremătător, candid, anxios mînat de trebuinte nelămurite. Povestitorul compune o veritabilă catagrafie spirituală divulgată ca una a ceremoniilor-nasterii, nunti, sărbători cu substrat initiatic, Kol Nidre, Purim, Peisah s.a. perfect particularizante. Initiativa conferă autorului un rol de prim plan pentru oricine doreste să afle cum trăiau evreii acestor locuri în urmă cu decenii, în colectivităti extrem de atractive etnografic, social, sacrificial, expuse apoi exterminării din dispozitii antonesciene, iar în anii comunismului represiv dezrădăcinării masive.
Fireste, de mă opresc la Ion Călugăru pe larg, nu omit modul personal al lui Sergiu Dan de a picta viata provincială în romane cumpănit evocative precum Arsenic si Surorile Veniamin, cum si situarea lui în infernul unui lagăr nazist prin ampla nuvelă Unde începe noaptea, publicată în 1945. Peste trei lustri, proaspăt iesit din închisoare, relata lui Zaharia Stancu, în biroul căruia mă aflam, recluziunea sălbatică la care fusese condamnat pentru o izbucnire anticomunistă. Nu trec cu vederea simtul comic din cărtile semnate de I. Ludo, Hodje Podje ori Domnisoara Africa în anii ’30, însă consternante interventii de joasă spetă pamfletară după 1953 nu răzbună nimic, pur si simplu vulgarizează actul literar. Ce a contribuit la compromiterea unora ca I. Ludo, Marcel Breslasu, Al. Jar, spre deosebire de F. Aderca, determinat să nu facă uz de concesii cenzurii acaparatoare, a fost, principial, pozitia de moment, dar si cea naturală, dacă o pot numi asa, în fata improvizatiilor comandate de partid, a pornirilor minimalizatoare la adresa scriitorilor de largă audientă (Arghezi, Lovinescu, Blaga). Cei aliniati la pretentiile propagandistice redactează pagini superficiale, false, antimonarhice, defăimînd democratia parlamentară din România interbelică, pe cîtă vreme din proprie nemultumire, F. Aderca, Sergiu Dan, apoi chiar urgisitul Al. Jar înlătură orice tentatie, se asază pe o linie istorică de opozitie la dezastrul în curs de împlinire. Aderca se va lupta un deceniu si ceva cu morile de vînt, neputînd să publice decît istorioare pentru copii, anihilat de odiosi oportunisti; Sergiu Dan, la rîndu-i, supus criticismului anti-burghez în sedinte de sectie virulent demolatoare, iscăleste un roman facil, mica odisee simplistă Tase cel Mare. Sînt anii ascensiunii lui Aurel Baranga, pentru care nici o adversitate nu stă în calea parvenirii.
Dau seama aici de dignitatea unora, de beneficiile altora atunci cînd aspiră si chiar ocupă situatii proeminente în cadrul breslei. Aderca, desi revizuieste pentru o ipotetică „editie definitivă” scrierile sale, nu acceptă defel să fie anexat. Ca atare numele lui nu apare pe copertile cărtilor visate. Fostul modernist Ion Călugăru dă sens angajat ludicului, dornic să aprofundeze spiritul proletar în numele solidaritătii de clasă. Probabil îl propulsa nevoia de a plăti polite cuzistilor, legionarilor, tuturor celor care îl persecutaseră înainte. Revin, deci, la Ion Călugăru pentru a discrimina între cărti excelente, tulburătoare, precum Copilăria unui netrebnic, inclusiv volumasul cu care debutase în 1923, Caii lui Cibicioc si idilismul, proletcultismul difuz din Am dat ordin să tragă, 1948, Măseaua stricată, 1949, nu în ultimul rînd romanul tezist, apendice rudimentar la industrializarea fortată, din Otel si pîine, 1951.
Salvator pentru Ion Călugăru e stimulul inspiratiei evreiesti, puterea de a resuscita tîrgusorul de odinioară, harul cu care investeste această lume sărmană cu un soi de feeric sclipitor, regăsit în vitraliile si picturile lui Chagall. Timpul si spatiul dobîndesc, aproape reflex, caracter de mărturie, un gen de atestare folclorică, dacă mi-e îngăduită relationarea, cu povestirile lui Ion Creangă, semn că se dezveleste – la un diapazon moldovenesc tălmăcit altfel – caleidoscopul afinitătilor în variante localizate fericit.
De la Salom Alechem la Basevis Singer s-a înregistrat aspectul netocit al psihologiei colective din turmentata lume a tîrgusoarelor galitiene. Si de această dată nivelul primar, teatrul actiunii, e acelasi. Pecetea stilistică diferă; Copilăria lui Buiumas, mai ales, respiră o mistică infantilă colorată si la adăpost de limitele cîmpului de observatie. Noutatea se regăseste în comportarea obstii peste care nu planează deruta ghetoului. E în lucru o specificitate de atmosferă: nici de mahala nici de mediu rural. Ne aflăm pe un teritoriu iudaic, dizolvat în solidaritatea sa, marcat de o duiosie tipic evreiască, altoită pe fond tragic ancestral, deformat de exasperări resorbite dar – esential – înnobilat de o mare omenie strecurată infinitezimal printr-un labirint de încercări. Concluzia este una: umilii suferă de toate păcatele precaritătii conditiei însă găsesc sprijin în pietate ca si în apetitul pentru ludic. Iar de Sabat urcă, gratie prospetimii sărbătorii, pe o treaptă de onorabilitate masa căutătorilor de fantasme, cei pe care, cît e săptămîna de lungă, îi vedem trăgînd mîta de coadă. Avem, pe plaiuri moldovene, acces la o umanitate, stranie pentru unii, salvată de mizerabilism de însăsi unicitatea ei atît de alterată, denaturată chiar si după Holocaust, cînd obsesiv s-ar fi cuvenit să vedem în ea atestatul acelor contacte cu lumea, astăzi devenite piese de dosar.
La replica dată sufocării, mutilării în spatiul periferic al evreitătii încă nereprimate, I. Călugăru mai are si alt merit. Spirit predispus la interferente pitoresti, la derularea de imagini hazoase, el reflectă tristetea din „stetl” cu filosofia contratimpului interior. De o parte presează socialul împovărat de istoria cruzimilor rasiale abia în ceata clipei încă amînate; de cealaltă parte autorul izolează mediul defavorizat spre a face loc terapiei efectelor antinomice. Nota specifică apartine copilăriei, vîrstă insuficientă, totusi vastă în ineditul trecerii cu ingenuitate peste drame. Cu ochii atintiti spre personaje ingenioase, Buiumas, copilandrul, se întîlneste cu rabinul, întelept prin definitie, îi distinge pe enoriasii sinagogii, percepe sărăcimea „poporului ales” în plin iarmaroc, un iarmaroc zîmbitor, idilic, patriarhal.
Prozator fecund, Călugăru, stabilit în plină generatie de paradigma caleidoscopică a unui Cezar Petrescu, G. M. Zamfirescu si I. Peltz, accentuează cu Don Juan Cocosatul (1933) si Lumina primăverii (1948) o dezarticulare ilar-disimulată. Scenariile sale îl deosebesc, totusi, de avangardisti, fiind marcate de caracterul lor disociativ; scriitorul dispune de o aparte aciditate ce îi maschează tensiunile. Foamea de basm si sotie din Omul de după usă (1932) vine din localismul dorohoian, concentrat în mestesugul circulatiei prin autobiografic al cărui cap de serie e nemteanul Ion Creangă. Vointa de modernitate permite fiului Tiprei să descopere personajul-reflector; e principalul cîstig oferit lui Ion Călugăru de contactul cu presa democratică înaintea fascizării climatului politic din tară. Cred că Ion Călugăru are sansa de a interesa cititorul tînăr chiar dacă  sîntem mult mai circumspecti cu formule debilitate de politic. Oricum, îmi place la autorul nostru o calitate: în teribilismul său contradictoriu crede în finalitatea Binelui.

Saltul în contemporaneitate reia mintal motivatiile mele anterioare într-un context parcă si mai imobil, mai predispus la abandonul operei cîtorva scriitori evrei în zone de uitare. Nu am o explicatie la îndemînă, mă limitez a consemna consistenta golului într-o perioadă bogată în stări de criză.
Indiferent cîte ar mai fi de spus mă urmăreste, după tatonări în memorie, dereglarea mecanismului recuperator. De aici decurge teama că istoria literaturii române are tinte mai înalte decît centenarul nasterii lui I. Peltz în anul 1999, temei pentru lăsarea evenimentului în seama vreunei biblioteci judetene. Amintindu-l pe autorul Căii Văcăresti ca pe o veritabilă personalitate ce a stiut, ca nimeni altul, să aducă epicul în tipare lirice, în sensul dispunerii materiei degradate de suferintă si moarte în combustie sufletească, nu avem a trece cu vederea vîna sa romantică, infiltrată cu sfidări gorkiene. În paginile „urzitorului de tristeti” arde, vie si azi cînd a dispărut din Bucuresti cartierul întins si cunoscut al vietii evreiesti de odinioară, suprarealitatea în care el s-a fixat. Nu a dispărut, gratie lui Peltz, biografia celor pe care literatura a izbutit să-i reînvie. Să sperăm că pentru cavalerul solidaritătii între declasatii din Foc în Hanul cu tei perspectiva prezentului să includă si panorama umanitarismului sentimental, dincolo de insolit si promiscuitate.
Si deoarece sînt la capitolul pulsatiei lirice pe fond de freamăt subiectiv, găsesc nimerit a-l cita pe Florin Mugur. Acest arlechin vesnic speriat de ceva, înspăimîntat că există printre amăgiri nesfîrsite, demitizează la modul bacovian destinul dificil, desi precaut, hipersensibil, nu scade cota de alarmă dezabuzată, volutele fine ale scriiturii. Talentul său singular ne aminteste de alt tragic al evreitătii subliminale, Paul Celan, cu care împarte raportarea la drama intemperantei. Înaintea lor, atras de obîrsii biblice, remediu la demonia nemîntuirii, Camil Baltazar atasează la muzicalitatea versului betia litaniilor; cei trei au revelatia comunei lor insatisfactii, Baltazar stilizînd-o parnasian, Mugur chinuit de confidente disimulate, Celan radicalizat pînă la ruină. Conchid cu mentionarea Iuliei Soare, semnatara primului volum din ciclul anuntat al Familiei Calaff, descriere animată de multiple voci impecabil conduse către inima procesului ce surprinde declinul unei familii din burghezia iudaică de provincie. O carte solid articulată.
Acest peisaj literar irigat de specific existential a asimilat, înglobat acelasi instrument lingvistic odată cu mestesugul de unitate artistică si sensuri decantate ale românitătii luminoase. Vreau să cred că nu s-au tras ultimele concluzii despre depozitarii de năzuinte pusi de soartă sub acelasi cer. Asa cum  sînt, autorii evrei reprezentativi intră în firida istoriei si polivalentei nationale, sugerează prin dictia lor o unică materie primă. În pragul noului veac le datorăm dreptul la neuitare. Una perfect naturală, liant între trecut si adevăr.

P:S:
Despre F. Aderca am preferat să nu mă pronunt; constanta cu care îl reeditez vorbeste de la sine. În perceptia mea, cartea lui 1916 corespunde celui mai înalt patriotism. În rest, cariera de prozator, poet, dramaturg si eseist îi jalonează drumul, ratifică dimensiunea literară cucerită în epoca interbelică.