Lirismul social de care este impregnat volumul de versuri Dansul cocosului decapitat de Ion V. Strătescu răsfrînge spiritul epocii noastre. Din acest punct de vede­re sună uniform, desi îl găsesc revelator si prin ce spune si prin ce trece sub tăcere. Autorul, devenit, pe căile sale, cronicarul multor trăiri contemporane, pasionat cotidie­ne, practică acest exercitiu de ani buni. Nu a rămas pe loc. De astădată e mai incisiv, mai reflexiv, mai bogat în concluzii.
Cine parcurge întregul sumar va fi observat tabloul celor mai vădite deceptii. Nuante subtiri si sentimente vădite ocolesc edulcorate confidente. Din păcate, tot ce si-ar dori să ofere se pierde ca ecoul venit de departe, dibuindu-si cursul:
Tălpile mele ard în miezul iernii voastre
si cenusa lor nu vă tine de cald

în locul călusului de vată
numai ura sleită ca sarea în bucate

care în fata cui am ajuns
cu privirile întoarse pe dos?
(În fata cui)
Unii ar putea crede că un novice îsi caută sunetul propriu. Nici vorbă! Scriitor cunoscut din prozele sale, cîteva romane, minutioase incizii în saga unei fa­milii călărăsene, dublează, cum am spus, productia poetului, în nota ei grav-sentimentală. Iată-l, asadar, pe autor, trecînd, fără prea multe gradatii pregătitoare, la legiti­mă apărare. Destul de riguros exactă fiindcă dacă recurgi la dezabuzare nu mai rămîn – suplimentar – multe de spus. Din capul locului întelegem că dezabuzarea are izvoare civice nesecate, nu este urmarea unui colaps amoros. Pe cale de consecintă versul suna sumbru, desi Nu si dizolvant, cum denotă fragmentul infuzat cu ironie amară:
nu doar luna stie cît de albă e noaptea
cîinii tremură de frică între parantezele ei
nimeni nu mai guvernează
marile fluxuri ale violentei

Bodiguarzii nostri îsi cară lacrimile
n-au circumvolutiuni
ci doar cagule negre
si pistoane cu gloante de catifea
(prin tunelul indiferentei)
Laurentiu Ulici, care a întîmpinat cu specială încredere poeziile autorului, l-a „uns” ca pe un expresionist  temperamental si intuitiv .
Vioiciunea protestului strînge în cutele ei o numită ambivalentă. Lirapare dispusă la ecouri alterate de însumări sau aluviuni argheziene venite pe canale existentiale. Curgerea lor resfiră nelinisti, sîngerări. Au, mai toate, caracter decisiv, întrucît privesc destinul nostru civic înscris pe table de piatră:
cu respiratia întretăiată încerc
să vînd acoperisul zilei de mîine
în contul celui de azi
celor rămasi fără sperantă
peste care stă să cadă
ca o bufnită polară
zăpada ultimei disperări
(Dansul pe sticlă)

Încerc să descifrez răzvrătirea poetului. Acoperisul ce stă să cadă peste cei fără acoperis este un simplu act de sensibilitate? Sensibilitatea scriitorului într-un moment de cumpănă socială? Sau, mai curînd, modul lui de simtire cînd emotia ie­se la iveală, în aliaj cu strigătul de revoltă fată cu realităti din societatea românească, Azi, peste întrebarea, tot mai dureroasă, tot mai tulbure, pe potriva păsării de noapte pregătită să înhate prada.
Ar părea că Ion V. Strătescu vizează doar conditia materială a multora, în mod vădit conditia lor precară. Cred că, datorită abilitătii metaforice, el reuseste să comunice în ce fel disperarea oamenilor este potopită de zăpada ce refuză să elibereze drama. O con­cizie eliptică deplin grăitoare pentru cadrul neasteptat, de abandon.
Performanta îsi capătă adevărata valoare dacă observăm refuzul tonului declamator, focul spiritual fiind redus la „încercarea ipoteticului act de vînzare a acoperisului destinat zilei ce urmează „în contul celei de azi”. La mijloc s-a insinuat ciudătenia, bine amorală, plină de stridentă că vorbim de o casă ce stă să cadă în ab­senta acoperisului protector. Pentru a surdiniza dezastrul în poezia preceden­tă întregul decor, cagule, cîini înfricosati, bodiguarzi plîngăciosi, încarnează un decor care îsi ­dă duhul.
Poetul îmi dedică unul din cele mai frumoase poeme ale volumului, Transeea timidului. Fin operator în descinderi sufletesti, mi-a sesizat, odată cu timiditatea, păcatul de-a avea de-a face cu trădători. Plasat pe fila unui tratat neterminat, sînt dat în grija Golgotei, „singura agentie ce ne poate trimite în rai”. Nu fără a retine, experienta nevralgică la care mă supun îngerii să trec prin „asaltul mortii”, aidoma copacilor din venerabila grădină Ghetsimani sau celor repliati în pesterile tibetane.
Numai aparent problematica nu are destulă coerentă. V-ati gîndit vreodată că trăim între o mie de superstitii, de neclarităti, si că una dintre ele ne ascute memoria, ne împacă, pe cît posibil, cu descifrări uimitoare?
În prelungirea liniei enigmelor am citit Chiromantia, o poemă animată de magica fortă a schimbărilor, pe alocuri imperceptibile. Dacă cineva, mult întelegător în problematica divinatiei, va strînge într-o antologie incisive proiectii complicat-inatacabile, îi recomand să nu ocolească extraordinara Chiromantie:
Mîinile astea m-au coborît pe pămînt
dar nu mai sînt ce-au fost
acum ploaia umple santurile palmelor
si tu plîngi tiganco
scăldîndu-te în apa lor odată
cu spiridusii ce te însotesc
…
ele spală podelele infernului
ele despică mărul pentru recuperatorii de elegii
ele sterg praful de pe măstile disperării

Nu-ti mai rămîne tiganco
decît să le pui viitorul cu fata în jos
să se audă cum sînt plînse
de cîinele credincios

Din unghiul adevărului „măstile disperării” nu oferă mari libertăti de fictiune. Poet reflexiv, greu de trădat, încă mai greu să nu-si acorde propriile intentii cu modelul pe care îl are în fată, Ion V. Strătescu identifică, foarte adesea, sinceritatea cu interpelarea. Iar cînd nu este nevoie de ea, cînd revine la afirmatii, la iz­bucniri vehemente, versul, întors asupra lui însusi, lasă constiinta să fie observatorul aspru, complice la actul de fuziune între temperament si stil.
După ultimul telejurnal te hotărăsti
să-ti ucizi îngerul
sufocîndu-l  cu  o  pernă  rosie  în  cinci  colturi
…
si chiar poti să te îneci
în cada imensă a vinovătiei
de-atîta sfidătoare concurentă
de-atîta frică de propria-ti
bunătate neutralitate sănătate
fiindcă în intestinele noptii
sînt afaceri cu moartea
(E prea putin)
Fetele fenomenului detectat de poet sînt atît de dureroase încît în retorica lor, deslusită ca o pată, Ion V. Strătescu se transpune cu cruzimea pamfletului. Desigur de esentă lirică, desi tensiunea inspiratoare cere si a doua lectură. Doar că între tensiunea explicită si cea resemnată se interpune o voce greu de împăcat:
Nu sînt singur la acest parastas
dar este ca si cum as fi
tot mai revoltat că tristetea are sîngele
mai putin rosu decît vinul sfintit din pahare
că lumina si întunericul se evaporă
din crucea nemiloasei balante
(Parastas cu scaune goale)
Într-o formă mai putin evidentă prin raportare la cei doi poli, trăirea în real si sensul moral al suferintei, artistul nu recurge, ca Arghezi, la psalmi. Apelează, în locul blestemelor argheziene, la o tenace negare a seraficului, de negăsit. I.V. Strătescu răspunde mereu pe coarda damnării, cum sade bine unui poet critic. Unul con­secvent în refuzul ca rostirea să-i fie îndulcită.
Volumul se închide cu un poem ce ridică problema raportului între eviden­ta damnată si disputa cu ea. Sigur, s-ar putea spune că vorbesc despre un lirism al severitătii de expresie sintetică. Atitudine care se dezminte doar pe alocuri.
Nu este asa. Artistul coboară în apa tuturor confuziilor, ascultă coplesit întregul cortegiu de vesti proaste, gata să se înece din orgoliul celui coplesit de disperare. Versul ultim pare grăitor: „neputinta miroase a lac clocit”. Pe jumătate asa stau lucrurile. Luciditatea are colac de salvare, cu conditia să nu ducă la im­pas definitiv, să nu sugrume speranta.
După cinci sau sase volume de versuri tipărite în ultimii treizeci de ani, mai putine decît romanele încredintate tiparului în ultimul deceniu, Ion V. Strătescu lasă cu Dansul cocosului decapitat cîteva impresii puternice: nu agreează boema, peregrinează dincolo de minore contingente si, fapt decisiv, răsfrînge în pagina succesive­lor sincerităti lirice lumea noastră si a lui. Inspirat si liber, se angrenează pe un drum care este linia însăsi a cărtii. Cea care trece dincolo de rampă, ne angajează, îsi cumpăneste bine obiectivul.
Dacă am retinut una-două curiozităti m-as opri la absenta iluziilor (de orice fel: initiatice, erotice, anecdotice). Poetul nu crede în compromisuri, nu recurge la determinisme astrale. Semn că I.V. Strătescu nu e o natură conciliantă, îngăduitoare. Poezia sa intervine ca un liant între invazia biograficului si imperfectiunile lui multiple, ambele incapabile să refacă armonia universului, desi timid, întrebător, doreste să treacă dincolo de mici, poate mari dezorientări, ca să nu ne închidă, definitiv, orizontul. Rămîne singurul de care sîntem legati si din care nu putem transmigra.
Lirism social cu sens profund moral. Departe de a fi o calitate minoră, este virtutea acestei plachete instructive sub varii aspecte. Ele recomandă un artist ce re­fuză evaziunea sau punerea între paranteze a realitătii în interminabilă tranzitie, s-ar dezice de sine cel care îi surprinde resorturile bolnave fie si atunci cînd, de la preocupări la posibilităti, desenează cu Dansul cocosului decapitat propriul portret. Deopotrivă al acestui timp, de care nu se lasă derutat.