CUNOASTERE DE SINE SI CREATIE: VALERIU ANANIA*

                                                                                                                            Alexandru ZUB
 

     Cunoscut, ca scriitor, sub numele de Valeriu Anania, înaltul prelat Bartolomeu de la Cluj si-a sporit de curînd palmaresul cu o carte de memorii, scoasa la editura Polirom . Cartea a si fost lansata la Iasi, în prag de iarna, mai exact la 4 decembrie 2008, cu participarea autorului si a unui public la fel de numeros pe cît de sensibil la problematica. Festivitatea lansarii a fost dublata, a doua zi, de un simpozion adecvat, Text si discurs religios, în cadrul caruia autorul omagiat, cvasi nonagenar, a avut ocazia sa raspunda la întrebari si sa faca unele consideratii marginale, cu obisnuita-i verva, pusa la lucru o data în plus. Mai înainte, spre finele lunii octombrie, autorul primise titlul de doctor honoris causa al Universitatii din Alba Iulia, unde a avut loc si un simpozion despre Universul spiritual românesc oglindit în opera Mitropolitului Bartolomeu Anania. Scriitorul, teologul, arhiereul au fost si acolo omagiati, cu preocuparea de a se pune în lumina aportul specific al fiecaruia. S-a evidentiat, nu în ultimul rînd, valoarea textului biblic „diortosit“ îndelung de înaltul ierarh si publicat în chiar anul Bibliei si al Sfintei Liturghii.
Cît despre volumul de Memorii, impunator si grafic, acesta întregeste un palmares de înalt prestigiu al culturii române. Abia iesit de sub tipar, el comporta deja o mica istorie, semnificativa pentru autor si totodata pentru epoca. Scris partial în Statele Unite, la Detroit, unde arhimandritul Bartolomeu se afla în misiune, trimis de Patriarhul Justinian, volumul memorialistic la care ne referim a stat pîna nu demult într-un seif de banca, avînd a fi scos pentru tipar numai la cinci ani dupa moartea autorului, „în afara de cazul ca împrejurarile vor porunci altfel“.
Împrejurarile au facut ca memorialistul – constient ca sub dictatura „orice gînd al sau încredintat hîrtiei putea deveni obiect de incriminare si osînda“ – sa revina în tara, sa puna la lucru mari opere ale Bisericii din zona carturariei, împletind judicios propria creatie cu aceea a asezamîntului de resort.
Rezultatul, supus unei exegeze multidomeniale, îi asigura învatatului cleric si scriitor un loc proeminent în cultura si spiritualitatea noastra, a carei esenta ortodoxa a relevat-o mereu. Sub acest unghi, discursul teologic, praxa ecleziala, literatura de fictiune, publicistica si memoriile se afla în deplina convergenta, lucru sesizat de analisti, îndeosebi de editorul pretioaselor antologii din ultimii ani . Toate dezvaluie un spirit sensibil la valorile traditionale, românesti si ortodoxe totodata, valori în slujba carora s-a aflat mereu, de la optiunea sa pentru calugarie din tinerete pîna la anii tîrzii de înalte raspunderi.
Episodul grevei studentesti de la Cluj din primavara lui 1946, în care Valeriu Anania a jucat un rol decisiv, e cu totul memorabil, prefigurînd parca un destin de militant al cauzei nationale. E o pagina de istorie, una asupra careia specialistii vor insista cu bun temei, ca fiind o marturie de prim ordin. Atîtea altele ar putea fi invocate, deoarece mai tot ce a tinut sa povesteasca acel „student în rasa monahala“ e demn de atentie .
A platit scump pentru angajamentele sale, fiind condamnat în doua rînduri si stînd dupa gratii ani grei, în conditii pe care fostul student la medicina, teologie si conservator le-a descris cu o exactitate uimitoare. A zugravit totul minutios, de la copilaria modesta dar fericita la „adolescenta verzuie“, de la manifestarile juvenile în plan politic la represaliile viagere de care a avut parte. A ramas solidar cu „generatia academica Cluj ’46“, de care si-a legat numele, punînd astfel în buna legatura valorile nationale cu cele crestinesti.
Volumul de Memorii e poate cea mai avizata marturie despre acea generatie si avatarurile ei, timp de sase decenii, cu ocupatie sovietica, opresiuni, comunizare silnica, restrictii de tot felul, autorul cautînd sa ramîna un om liber, devotat cunoasterii, scrisului, credintei sale. Si-a asumat, cum singur spune, „confortul (si în acelasi timp disconfortul) de a ma purta ca un om liber nu doar în patria – adoptiva – a libertatii, ci si în aceea – naturala! – a constrîngerii, perversitatii si terorii“ .
Convins ca ar fi cazul sa-si povesteasca trecerea prin lume, cum au facut-o atîtia mai înainte, Valeriu Anania si-a scris memoriile în doua etape, la Detroit în 1974 si la resedinta sa din Nicula, între 2004 si 2008, atent la coerenta ansamblului si la respectul fata de adevar. Fragmente biografice mai evocase si altadata, fie si cu o finalitate literara, ca în Amintirile peregrinului apter, unde se poate citi: „Aceasta carte s-a nascut sub pamînt“, autorul întrebîndu-se „cîti oare mai traiesc din osînditii Jilavei de acum treizeci de ani?“ Se gîndea anume la cei care dadeau, cu prelegerile si povestirile lor, suferintei un sens. El însusi a evocat manastiri si schituri, „alternînd semnificatia religioasa cu mici crîmpeie de mitologie nationala si folclor calugaresc“ . Le-a publicat mai tîrziu, dupa o lunga odisee, cu nadejdea ca supravietuitorii sistemului carceral vor profita si ei de text. Atîtea altele, mai reduse, mai circumstantiale, uneori polemice, ar putea fi invocate pentru a sugera numai amplitudinea unei anamneze viagere. Rotonda plopilor aprinsi a fost gîndita anume ca „o carte de memorialistica literara“.
Odiseea recluziunii silnice e desigur partea cea mai dramatica a Memoriilor. Ea a însemnat pentru autor o sansa în plus de a se descoperi si întelege pe sine, sansa nutrita de talent si credinta, daca e sa alegem dintr-un complex factorial ceea ce a fost în adevar decisiv pentru „autoscopia“ rîvnita. Secvente cu ritm cineastic dezvaluie si în Memorii un om de teatru, deprins cu jocul de imagini si cu schimbarile de decor. Iata cum evoca, de pilda, reintrarea în penitenciarul din Aiud, la capatul unei teribile calatorii, de patru zile si patru nopti, într-un vagon-carcera de la Jilava: „În sfîrsit, am ajuns într-o autoduba care strabatea în goana strazile unui oras. O poarta s-a deschis si s-a închis în urma-mi. O a doua a scrîsnit si a rabufnit în urma-mi. O a treia s-a desfacut si s-a ferecat în urma-mi. Într-o curte pardosita cu pietre de rîu mi s-au taiat lanturile“ (p. 320). Se pot cita, consensual, atîtea fragmente si capitole de un intens dramatism. Scriitorul e mereu prezent, înlesnind si altora cunoasterea unor experiente-limita.
La fel de tensionate sînt paginile, nu putine, care evoca munca la poemele dramatice Steaua Zimbrului si Mesterul Manole, elaborate trudnic si memorate la fel (peste zece mii de versuri), pentru a fi tiparite (cu unele ajustari), peste multi ani, în conditii ce descriu o alta odisee, la fel de pasionanta. „În fapt, marturiseste memorialistul, cînd ma gîndesc la Aiud, ma gîndesc la aceste doua piese. Munca aceasta – si mai ales constiinta creatiei – mi-au mentinut, de-a lungul acelor ani, un echilibru moral de care nu multi se bucurau. Acest univers interior al meu m-a facut sa îndur cu numai jumatate de suferinta toate privatiunile si promiscuitatea vietii de puscarie: foamea, frigul, oboseala, murdaria, praful, spaima, perchezitiile, umilintele de tot felul, turnatoriile, nervii camarazilor de celula. Nu am cuvinte sa-i dau multumita lui Dumnezeu pentru acest dar de a fi în stare sa ma implic într-o asemenea munca“ (p. 323). Inventarul mizeriilor din închisoare e numai schitat aici si se cuvine complinit cu alte pasaje, înca mai abundente si mai plastice din cuprinsul cartii. Valoarea lor se cade a fi evidentiata, alaturi de marturiile depuse de alti suferitori ai recluziunii silnice, între care unii trebuie amintiti si aici: N. Balota, A. Georgescu, I. Ioanid, Al. Paleologu, F. Pavlovici, I. Ploscaru, I.D. Sîrbu, N. Steinhardt, Nicole Valéry, R. Wurmbrandt. Creatori de poeme în recluziune au fost destul de numerosi, de n-ar fi sa-i amintim decît pe I. Caraion, A. Ciurunga, N. Crainic, R. Gyr, I. Omescu, dintr-o serie ce a nutrit deja cîteva crestomatii lirice. Ele atesta, ca si în cazul lui Valeriu Anania, eforturi de a compensa mizeriile închisorii cu bucuria unei creatii menite sa reabiliteze sistemul de valori traditional, un întreg univers mitico-folcloric.
Pagini demne de retinut se întîlnesc peste tot în Memorii, pe linie biografica, dar si cînd e vorba de atmosfera locului, de „personajele“ întîlnite pe traseu, de întîmplari semnificative. Nespus de plastic e para­graful în care îsi aminteste ca, la Jilava, discutînd cu un gardian despre adeva­rurile biblice, religie, mituri, legenda Sfîntului Ilie, a facut ingenioasa observatie ca si comunistii trimit volens-nolens la Hristos atunci cînd îsi dateaza documentele „anno domini“, nu cu „veleatul“ si nu oricum (p. 316-320).
Temele delicate, precum cele puse de ancheta, de marturiile la diverse procese ori de asa-zisa reeducare, la care se pot adauga altele, n-au fost omise de memorialist, dupa cum n-au fost nici examenele de constiinta impuse de asemenea împrejurari.
Pe tarîmul activitatii ecleziale, a manifestat aceeasi disponibilitate, în slujba Bisericii, în tara sau în Statele Unite, unde s-a straduit sa militeze pentru valorile asumate. Episodul american e prezentat de altfel ca „o imensa curba a ciudatului (sau) destin“. S-a dedicat si acolo creatiei, în triplu registru: spiritual, artistic si românesc, legînd indisolubil planurile, ca aspecte ale unei realitati unice. Fiindca, în opinia sa, scrisul nu e mai putin o activitate misionara, subsumata idealului crestin si pusa de acord, pe cît posibil, cu istoria. L-a pus în slujba valorilor perene, sustinînd „primatul adevarului asupra minciunii, primarul curajului asupra lasitatii, primatul cinstei asupra necinstei, primatul eroismului asupra fugii, primatul muncii asupra leneviei, primatul inteligentei asupra prostiei, primatul culturii asupra ignorantei si, bineînteles, primatul spiritului asupra materiei“ . Valorile asumate formeaza un sistem axiologic de absoluta coerenta, unul deductibil din orice text, fie acesta literar, teologic sau de alta natura.
Anii moldavi, petrecuti în mediu monahal, reclama o mentiune aparte: „Varatecul mi-a fost si cel mai fertil atelier de lucru literar, unde am scris cele mai multe poezii din ciclul Anamneze, volumele de proza Rotonda plopilor aprinsi si Amintirile peregrinului apter, piesa de teatru Greul pamîntului, precum si cartea-album Cerurile Oltului. Nucleul carturaresc din jurul sau avea o densitate speciala, cu Valeria si Profira Sadoveanu, Stefania Velisar-Teodoreanu, Cornelia Pillat, Constantin Ciopraga, Al. Husar, Grigore Ilisei si, mai ales, cu Zoe Dumitrescu-Busulenga, devenita, prin trecere la monahism, Maica Benedicta. Imn Eminescului tot acolo s-a nascut, într-o noapte insomniaca.
Antologiile de texte Din spumele marii si Pledoarie pentru Biserica neamului, publicate aproape sincron, ne edifica asupra amplitudinii tematice a scriitorului-teolog, vadind „un suflet mustind de poezie si de har“, cum îl califica îngrijitorul editiei . Se pot distinge, în asemenea texte, trei nivele, în care mitul, teologia si cultura se interfereaza, colaborînd la un discurs sintetic mai înalt . Este nivelul la care trebuie sa-i plasam toata opera, una stînd sub semnul cautarii de sine si a unui neistovit elan creator. Volumul de Memorii îl reconfirma o data în plus.

* Preluat din Epifania, nr. 3/2009.

Valeriu Anania, Memorii, Ed. Polirom, Iasi, 2008.

Sandu Frunză, Autoportretul din oglindă, postfată de Valeriu Anania, Pledoarie pentru Biserica Neamului, Craiova, 1995, p. 171-178; idem, Pentru o hermeneutică restaurativă, postfată la Din spumele mării, Cluj, 1995, p. 235-243.

Valeriu Anania, Memorii, p. 110-240. Vezi si vol. Promemoria. Actiunea catolicismului în România interbelică, Bucuresti, 1993, p. 111-112.

Valeriu Anania, Memorii, p. 411.

Idem, Amintirile peregrinului apter, Bucuresti, 1990, p. 5, 6.

Idem, Pledoarie pentru Biserica Neamului, p. 176.

Sandu Frunză, Pentru o hermeneutică restaurativă, postfată la vol. Din spumele mării, p. 243.

Ibidem, p. 240.