EUGEN SIMION: ÎNTRE LOGOSFERĂ SI DISCURS CONFESIV

                                                                                                                            Alexandru ZUB
 

                                                                                
        Cãutînd tonul acestor note de lecturã, am simtit ispita de a începe eu însumi cu o confesiune. Cu toate cã îi întîlnisem numele adesea în presa literarã, sub articole pe diverse teme, Eugen Simion mi-a devenit mai familiar abia dupã întîiul volum din ciclul Scriitori români de azi, publicat în 1974 si revizuit în 1978, în cadrul unui proiect mai vast de analizã a fenomenului literar contemporan. Desi relativ departe ca preocupãri, aflam în substantialul volum elemente edificatoare pentru „lectura“ epocii însãsi. Cartea se situa, de fapt, în bunã continuitate cu E. Lovinescu, scepticul mîntuit, scrisã ca disertatie doctoralã, însã participînd si ea la un efort mai amplu, de restitutie, analizã diacronicã, reevaluare.
„Norocul meu, avea sã spunã mai tîrziu Eugen Simion, a fost cã fac parte dintr-o generatie puternicã. Am dorit sã fiu criticul acestei mari generatii de poeti, prozatori si critici literari, o generatie care a prins un moment de dezghet politic (1960-1971) si a profitat de el“ . Urmãrile acelui dezghet sunt mai însemnate decît se crede, pe tãrîm colectiv ca si sub unghi personal. Cãci în primul caz s-a putut obtine o anume racordare la valorile specifice, îndeosebi la cele din perioada interbelicã, iar în al doilea tînãrul critic a putut imagina un proiect cãruia avea sã-i rãmînã fidel. Un asemenea proiect n-ar fi fost posibil dacã nu exista un concurs de împrejurãri, evocat adesea de criticul însusi, care a tinut sã releve mereu norocul de a fi avut cîtiva mari dascãli (Vianu, Rosetti, Iordan, indirect si Cãlinescu), de la care a deprins ceea ce este important pentru un bun exercitiu intelectual. Orientarea spre Eminescu (a cãrui prozã a examinat-o în chiar volumul de debut) si spre E. Lovinescu (a cãrui operã în ansamblu avea sã-i ofere modelul critic, atît de necesar în epocã) s-au vãdit decisive, fiindcã din ambele zone veneau îndemnuri la creatie temeinicã, durabilã, solidarã. Stagiul francez, consistent si norocos, tine de acelasi complex factorial, de naturã a-i limpezi optiunile teoretice („noua criticã“) si statutul de intelectual român, fãrã complexe, prejudecãti, mimetisme.
Dacã analiza literaturii contemporane si restitutia patrimoniului clasic erau dimensiuni oarecum mostenite, impuse de nevoia unei continuitãti monografice (Vianu, Cioculescu, Perpessicius), a treia dimensiune a programului sãu, cea teoreticã, se înfiripa sub impuls alogen, la contactul cu noua criticã. Asa s-au nãscut un splendid jurnal parizian (Timpul trãirii, timpul mãrturisirii, 1977), iar mai tîrziu cel german (Sfidarea retoricii, 1986). Între aceste lucrãri, la distantã aproape egalã în timp, se situeazã Întoarcerea autorului (1981), demers semnificativ pentru pozitia adoptatã de critic în problema relatiei creator-operã, inevitabilã, la care de altfel va reveni mereu, cu referinte la Barthes, Genette, Jauss, Lacan, Richard, Starobinski etc., criticul român situîndu-se pe o pozitie de refuz al oricãrui „fanatism metodologic“, de cãutare continuã a adevãrului, convins cã arta presupune o asemenea cãutare si cã „acolo unde nu existã artã nu poate exista nici adevãr“ .
Initiind seria de Fragmente critice (I, 1998), Eugen Simion reactualiza anume distinctia fãcutã de Michel Tournier între „spiritele care locuiesc în pragmatosferã si cele care se instaleazã cu autoritate si fervoare în logosferã“, aceasta din urmã fiind „domeniul convenientelor si al legii“, pe cînd întîia, pragmatosfera, este individualã, taciturnã, confidentialã. Criticul ar fi un „cetãtean al logosferei“, însã unul care adulmecã limitele si nãzuie tainic spre „fantasmele discursului taciturn“ . Dilema lui nu poate afla solutie decît într-o deschidere cît mai amplã si o permeabilizare cît mai deplinã a zonei de interferentã. Maestrii sãi din cultura românã, ca si cei din afarã, procedaserã la fel, punîndu-i la dispozitie modele si sugestii de care a stiut sã profite. Apelul la „scepticul mîntuit“ a fost pentru critic ceea ce întoarcerea obstinatã la Maiorescu fusese pentru Lovinescu însusi. În ambele cazuri, opera criticã si discursul confesiv au mers împreunã, ca dimensiuni complementare ale unui demers unic si coerent. Preeminenta esteticului la cel dintîi, mutatia si sincronia valorilor la al doilea se vãdeau principii cu atît mai salutare într-o epocã de totalitarism, în care arta, ca si întregul complex al „umanioarelor“, era supusã la indicibile presiuni reductioniste, mutilante, vulgarizatoare.
Recuperarea eului creator, în asemenea conditii, era o necesitate asupra cãreia T. Vianu, marele model, atrãsese atentia insistent, vorbind anume de un „eu memorialistic“, prezent în literaturã, ca si în critica acesteia . Ambitia creatorului e sã devinã o constiintã, un pedagog, un „maître ŕ penser“ , acel „deget de luminã“ maiorescian capabil sã arate directia justã, sã elimine confuziile, sã condamne demisii, sã îndemne la lucru metodic si la constructie monumentalã .
Este ceea ce si-a propus Eugen Simion de la început, sub impulsul unor maestri, însã urmînd totodatã o vocatie lãuntricã, asupra cãreia nu putem insista . Cunoasterea de sine, ca în expresia folositã consensual de Berdiaev, Pârvan, Vianu, a devenit si pentru monografistul lui Lovinescu un program viager, implicînd deopotrivã introspectie si observare a lumii din afarã. Însemnãrile cotidiene erau, în acest sens, un mijloc de a fixa evenimente, stãri de spirit, atitudini, idei, un fel de a se raporta la lume. Într-o notã de la începutul anilor ’70, el mãrturisea deschis: „ar trebui sã scriu într-o zi un studiu despre jurnalul intim sau despre fictiunea non-fictiunii“ . Era firesc, din moment ce tinea el însusi un asemenea jurnal, se interesa sistematic de confesiunile altora, acordînd biograficului o atentie particularã. Întoarcerea autorului (1981) si volumul din Caiete critice (1986) dedicat „jurnalului ca literaturã“ aveau sã constituie pasi semnificativi pe aceastã linie.
Tentat initial sã se bucure de „moartea autorului“, Eugen Simion a trebuit sã constate, ca si alti critici contemporani, cã autorul revine mereu în text, sub o formã sau alta, „întoarcerea“ lui este în fond inevitabilã. „Proiectele mele mergeau în altã directie, dar de la un timp am constatat cã, indiferent despre ce as fi scris, o întrebare se insinua mereu în text: Cine vorbeste în operã?“  Nu era o simplã chestiune retoricã. Noile tendinte ale domeniului stimulau o asemenea interogatie, pe care Eugen Simion a si examinat-o pe larg, pornind anume de la atitudinile curente, si reconstituind pe cît posibil istoria biografismului. A luat astfel pozitie deopotrivã fatã de critica biograficã (Sainte-Beuve) si de absolutizarea disocierii între creator si operã (Proust). Relatia aceasta e în realitate mai complexã, mai subtilã, mai fascinantã, autorul descoperindu-se mereu pe sine în timp ce scrie . O asemenea remarcã rimeazã cu constatarea unui fapt evident în anii structuralismului: „În timp ce teoria literarã anuntã cã autorul este mort, asistãm la o veritabilã invazie de biografii, memorii, jurnale. O vastã si adesea profundã operã autobiograficã este în expansiune“ . Criticul însusi avea sã producã în Sfidarea retoricii noi reflectii consensuale si sã adauge un jurnal german , mai modest, apoi un altul vienez, încã mai subtire, „pactul autobiografic“ devenind una din temele sale predilecte. Pact si impact, ca în expresia folositã deja în Întoarcerea autorului , reluatã apoi în diverse ocazii , pe linia unei idei pe care a stiut sã o sustinã cu autoritate.
Nu mai surprinde, atunci, faptul cã dosarul temei a sporit substantial în anii urmãtori si cã Eugen Simion însusi a ajuns sã o punã în valoare, critic, într-o vastã trilogie despre Fictiunea jurnalului intim (2001), în care se ocupa de poetica speciei (I), de reperele ei în literatura europeanã (II) si finalmente de aspectele românesti (III) . Nu e locul sã insistãm. Pentru autor, sinteza amintitã constituia un popas bilantier, pe seama unei teme asupra cãreia zãbovise îndelung, dar si un fel de a constata cît de fecund   s-a dovedit punctul sãu de pornire.
Întrebãrile aveau sã continue, sporite, nuantate, în Genurile biograficului (2002): ce se întîmplã cînd autorul „scrie despre el însusi si despre lumea prin care a trecut? Cu ce criterii judecãm asemenea scrieri si cine este autorul care se ascunde în aceste confesiuni? Eul profund sau eul biografic?... Nu cumva memoriile, eseurile biografice, autobiografiile ca atare reprezintã o revansã a autorului eliminat din ecuatie?“
Autorul volumului amintit nu pretinde a fi rãspuns la toate interogatiile sugerate de vasta lui anchetã în spatiul „literaturii subiective“, sintagmã de care se distanteazã totusi, nu fãrã temei, întrucît orice literaturã e subiectivã. Cu Genurile biograficului, el încheie însã un ciclu, configurat ŕ rebours, cu jaloane deja puse în luminã, propunînd acum si o formulã care sã convinã ansamblului: scriitura intimã . Cu toate astea, chestiunea e departe de a se epuiza, interogatiile continuã cu fiece nouã mãrturisire, iar criticul se întreabã din nou, precum Sainte-Beuve, dacã poate aspira la conditia de „naturalist pe cîmpul vast al spiritului“ .
Rãspunsul nu e la îndemîna nimãnui, însã lunga serie de studii elaborate de Eugen Simion justificã din plin aspiratia spre o sintezã care sã împace ambele tendinte. Dacã se admite, pe urmele lui Váléry, cã nu existã observatie fãrã observator si cã orice teorie contine un fragment autobiografic , cãutarea eului „ascuns“ în text devine obligatorie. Identitatea rãmîne o temã centralã, al cãrei sens trebuie descoperit, inventat, „recreat“, dacã e sã apelãm la expresia lui Derrida.
Aproape în nici una din cãrtile sale Eugen Simion nu scapã ocazia de a face referiri la memorii, jurnale, însemnãri intime, recuperînd acest fel de „literaturã“ din cele mai insolite surse, practic de oriunde. „Memorialistii“ beneficiazã de atentie si în Scriitori români de azi, unde Ion Petrovici, Iorgu Iordan, Al. Rosetti si N. Carandino au „firide“ speciale , iar alti autori sunt estimati numai în treacãt, sub acelasi unghi, mereu privilegiat în opera exegetului.
Simpatia lui se îndreaptã neîndoielnic spre oamenii cu idei, capabili sã propunã modele pentru viata spiritului, cum i se pãrea cã a fost Eliade , între altii, dacã se poate vorbi de serie în asemenea cazuri. E însã net împotriva tendintei de acaparare a omului de seamã de cãtre „gãrzi pretoriene“, geloase pe oricine le-ar periclita monopolul. „Un mare spirit, citim într-un loc, nu trebuie sã devinã prizonierul unui grup de fideli, chiar dacã grupul este menit sã rodeascã mai departe“ . S-a întîmplat asa cu Maiorescu, Vianu, Cãlinescu, Noica, pentru a nu aminti aici decît nume la care se trimite în mod expres.
Pe Lucian Blaga îl comenteazã si ca autor de roman autobiografic, pus în circulatie postum, cu teme prezente si în alte scrieri, Luntrea lui Caron, fiind astfel demnã de lecturã si ca „document de epocã“ . Literatura în ansamblu comportã o asemenea dimensiune, fatã de care criticul manifestã un viu si legitim interes.
Un matematician eminent, Grigore Moisil, i-a atras atentia ca „om de carte“, pe seama biografiei Un om ca oricare altul (1979) si a corespondentei adunate de sotie într-un alt volum, ambele demersuri fiind menite a evoca un spirit înalt, un „om de bine“ în lumea stiintei, savant si filozof totodatã, unul al cãrui spirit ironic a lãsat urme peste tot .
Pe Vasile Lovinescu, neasteptatul interpret al lui Creangã pe linie ezotericã , îl citeste pentru noutatea viziunii, dar si pentru însemnãrile autobiografice din Jurnal alchimic . Simbologul îl preocupã nu atît pentru stiinta lui rarã în acest domeniu, cît ca modalitate de a se raporta la sine, ca o confesiune spiritualã .
Criticul se apleacã la fel de curios, poate chiar mai mult, asupra „memoriilor Anitei Nandris“ din Bucovina, cea care a suportat douã decenii rigorile Siberiei si a tinut apoi sã le povesteascã , simplu, spre neuitare, cu o seninãtate ce înduioseazã . „Omul poate rãmîne frumos în suferintã, omul poate fi demn în tragedia care-l copleseste, omul se poate salva prin solidaritate si iubire“, conchide interpretul, sensibil la dramatismul biografiei în cauzã .
Pagini de jurnal intim a inserat si în Moartea lui Mercutio, criticul consemnînd, în maniera lui Valéry, idei, atitudini, stãri de spirit. Interesat de biografia ideilor, era convins cã în jurul fiecãreia se poate tese „o micã istorie“  si cã dimensiunea ontologicã trebuie sã prevaleze. „Consider, nota eseistul francez, cã este mai de folos ca omul sã povesteascã ce i se întîmplã decît sã simuleze o cunoastere independentã de orice persoanã si o observatie fãrã observator“ .
Accentul pus pe experientã, trãire, autenticitate, mai ales cînd e vorba de marii creatori de la Criterion, tine cumva de aceeasi propensiune de cunoastere a eului, a subiectivitãtii noastre fecunde. Omul problematic stã în miezul acestor reflectii, omul definit ca „tensiune ortogonicã, adicã orientatã spre o tintã“ , dupã expresia lui M. Vulcãnescu, pusã si aceasta în discutie, alãturi de acel „istorism al resemnãrii“, înteles ca angajament colectiv, simt al datoriei, solidaritate.
Volumul de Convorbiri cu Petru Dumitriu , publicat de îndatã ce a fost posibil un asemenea dialog cu scriitorul din exil, se cuvine citit mai ales în aceastã cheie, a explorãrii discursului taciturn.
Tot astfel, antologia de texte scrise de Tudor Vianu si tipãrite de critic sub titlul Cunoasterea de sine , se aratã nu mai putin semnificativã, ca si aceea compusã din scrieri afine extrase din opera lui G. Cãlinescu. Orice creator umanist de amplitudine se preteazã la o asemenea sistematizare. Ca si Vianu, autorul jurnalului parizian Timpul trãirii, timpul mãrturisirii a fãcut din fragment, dupã exemple ilustre din epoca romantismului si de mai tîrziu, un mod de expresie capabil sã inducã viziunea unui ansamblu complex si coerent. Nu e o istorie, rezultatul, ci un set de decupaje analitice în sensibilitatea contemporanilor, cum ne previne autorul însusi în postfata la volumul I, revizuit, din Scriitori români de azi. Alte sondaje, în perioade anterioare (Proza lui Eminescu, 1965; E. Lovinescu, scepticul mîntuit, 1971; Dimineata poetilor, 1980), l-au fãcut pe S. Cioculescu sã-l aseze între „cei mai alesi lampadofori“ , pe linia unei traditii pe care singur a numit-o undeva „faza logothetilor“, a demersului inaugural, eroic, de întemeiere pe toate planurile . Din multitudinea de initiative, el a ales ceea ce i s-a pãrut cã are un sens paradigmatic mai profund si nu a ezitat sã privilegieze mãrturisirile directe. „Pînã si în cele mai banale confesiuni aflu ceva interesant“ , ne asigurã hermeneutul „scriiturii taciturne“, poate cel mai avizat în domeniul respectiv .
Este un domeniu încã neexplorat sistematic, desi existã deja o imensã bibliografie si un interes multidisciplinar în expansiune. Studiile publicate de Eugen Simion sunt repere inevitabile si pentru istorici, în mãsura în care trebuie sã tinã seama, la rîndul lor, de noile exigente impuse de alte discipline. Ego-istoria se sprijinã în bunã parte pe memorii, jurnale, autobiografii , întocmai cum scriitura taciturnã alimenteazã un discurs critic mai deschis si mai nuantat.
Analizele, interpretãrile, judecãtile si sugestiile propuse de Eugen Simion în scrierile de acest gen constituie nu numai achizitii durabile        într-un domeniu de mare complexitate si de finete hermeneuticã, dar si un suport solid de reflectie pe linia cunoasterii de sine. Ce alta îsi poate dori fiecare, individ sau comunitate etnoculturalã, oricînd si oriunde? Calea spre Celãlalt trece inevitabil prin noi însine.