SPIRITUL HARETIAN ÎN CULTURA ROMÂNĂ

                                                                                                                            Alexandru ZUB
 

                                                                                
    S-a mai scris pe această temă, în secolul ce a trecut de la moartea savantului si reformistului „om al scolii”. Eu însumi am socotit oportun să evoc acest spirit, ocazional, pentru a semnala din mers existenta unui asemenea trend (dacă se îngăduie formula) în învătămîntul românesc, cu accente noi, abia sesizabile, în vremuri de acute convulsii sociale. „Haretismul, conchideam într-un eseu, cu două decenii în urmă, rămîne un fenomen complex si încă plin de resurse pentru cel care caută în trecut sugestii ameliorative”. Este o idee ce merită a fi repusă în discutie, chiar si nesistematic, într-un moment cînd sistemul nostru educativ se află încă în plină criză.

Născut la Iasi, în 1851, sub regimul Conventiei de la Balta Liman, mort în 1912, la Bucuresti, pe cînd România căuta să joace un rol de arbitru în noua criză orientală, Spiru Haret a traversat o epocă dintre cele mai demne de interes pentru istoria si cultura natională. A studiat la Dorohoi si Iasi, în anii cînd „fierbea unirea” (după cunoscuta expresie), continuînd-o în capitala noului stat extracarpatin, în anii marilor reforme, la Colegiul Sf. Sava si la Universitatea abia înfiintată. Moartea părintilor si lipsurile materiale l-au făcut să asume de timpuriu răspunderi ce aveau să sporească mereu, pînă la cele de ordin ministerial, în tara ajunsă între timp independentă si pe cale de a se moderniza rapid. Colaborarea cu P.S. Aurelian la societatea cooperatistă „Economia” l-a ajutat să înteleagă mai bine realitătile unei lumi pline de convulsii, dar si gata să prospere. Stagiul de profesor la Scoala normală a Societătii pentru învătătura poporului român nu e mai putin semnificativ sub latura amintită. Ajuns ministru al Instructiunii, în 1874, Titu Maiorescu l-a ajutat să plece la Paris, cu o bursă dedicată tinerilor studiosi dar fără mijloace. La 3 iulie 1875, Haret obtinu acolo licenta în matematici; la 9 august 1876 în fizică, iar mai apoi, la 30 ianuarie 1878, un doctorat în mecanica cerească, sub îndrumarea lui Victor Puisseux. Invitat să predea la Universitatea din Grenoble, tînărul savant s-a întors totusi în patrie, devenind profesor la 27 de ani, membru corespondent al Academiei la 28, inspector general al scolilor în 1883, apoi secretar general la ministerul de resort, în 1885, iar în cele din urmă ministru (cu unele sincope) din 1897 pînă în 1910, ani în care a gestionat reforma educatiei la orice nivel. Este un parcurs eminent, care l-a situat printre cele mai de seamă personalităti ale epocii.

Scoala românească, îndeosebi, îi datorează enorm lui Spiru Haret, matematician, astronom, profesor de elită si om politic neatins parcă de noxele politicianismului, după cum rezultă din mărturiile epocii, din studiile ulterioare si mai ales din pretioasa lui arhivă, pusă în valoare de G. Adamescu si de alti colaboratori.

Ambitiile lui socio-profesionale s-au nutrit, se poate spune, din elanurile difuze ale timpului, ca si din ideile de optimizare existente în epocă. Chestia tărănească (folosim chiar titlul unei lucrări haretiene) se afla de mult pe tapet si constituia oarecum „nodul gordian” al societătii noastre la începutul secolului XX. Ministrul instructiunii si cultelor era destul de bine plasat ca să-i aprecieze gravitatea. Trebuia să se asigure, de aceea, posibilitatea ca tăranii să devină proprietari, să beneficieze de scoală, justitie, administrare judicioasă la toate nivelele. Respectul proprietătii trebuia să se armonizeze prin urmare cu un cult al muncii bine făcute si cu valorile omologabile din trecut.

Initiativele lui Haret de revigorare economică si culturală a satului s-au bucurat de succes în primii ani ai secolului, în pofida crizei persistente si a convulsiilor din mediul rural. Spiritul asociativ, dovedit fecund în lumea apuseană, începea să rodească si la Dunărea de Jos, unde se si vorbea de miscarea haretiană ca de un fenomen plin de promisiuni pentru viitor, însă si periculoasă pentru ordinea existentă. Haret era adesea asociat cu poporanismul lui Stere si cu alte orientări afine din epocă. Esential era, în viziunea sa, apostolatul în slujba lumii rurale, folosirea corpului didactic pentru a se obtine progrese în orice domeniu. Marele său merit, s-a spus deja, este de „a fi introdus în societatea românească – cu autoritate si dezinteres personal – institutii de un tip nou, participativ si un alt tip de actiuni cu caracter obstesc, solidarist si actional”.

Cum remarcam mai demult, el era convins că învătămîntul joacă un rol de regulator social si de remediu la numeroasele carente, plasînd-o în miezul preocupărilor de reformă, de remodelare „stiintifică” a statului. Ca si altor intelectuali din epocă, îi repugna diletantismul în politică, improvizatia legislativă, căutînd să pună la temelia reformelor un sistem coerent de gîndire, definit apoi ca o „mecanică socială”, în acord cu tendintele timpului său.

Desi nota critică e prezentă peste tot în discursul haretian, nu acesta domină, ci nota constructivă, intentia de a genera un plus de bine în societatea românească. Contactul permanent cu realitatea, cu lumea concretă, asupra căreia voia să-si exercite influenta melioristă rămîne caracteristic în cazul său. Tot astfel, proiectul definirii ei cît mai exacte, prin apel la concepte si formule matematice. Prin Mécanique sociale, el voia să rezolve problemele stabilitătii echilibrului social, identificînd principiul minimei actiuni, după cum singur rezuma finalitatea operei într-o misivă către Gustave Le Bon, unul dintre cei mai de seamă specialisti în domeniu. Apelul la Auguste Comte, în chiar prefata volumului, nu e o simplă curtoazie de autor ce se voia raportat la o traditie onorantă, ci un fel de a-si motiva demersul, disociind „dinamica socială” a părintelui filosofiei pozitive de „mecanica socială” pe care tinea el însusi să o recomande. Haret se vădea astfel un devot al „metodei stiintifice a problemelor sociale”, într-un moment cînd unii declarau stiinta deja falită sau anarhică.

Această raportare tonică la rolul stiintei în lumea modernă, cu aplicatie la zona socialului, constituie una din cele mai pretioase mosteniri lăsate de Haret, savantul pasionat de mecanica astrelor, dar silit de împrejurări să se ocupe de rînduielile sociale more mathematico. „Se poate spera, conchidea autorul în prefată, că într-o zi vor fi introduse (asemenea) metode în rezolvarea multor chestiuni care azi sînt prea adesea lăsate pe seama inspiratiei de moment, sau a hazardului, sau a pasiunilor”.

La fel aveau să gîndească, peste numai un septenal, fondatorii Asociatiei pentru stiintă si reformă socială, însă fără a mai pune acelasi accent pe matematizare. Politica, redusă de regulă la expediente si intrigi, dacă nu la simple infamii, trebuia să devină, în viziunea lui Haret, „o stiintă foarte grea, însă edificată pe baze sigure si solide”. Sintagma însăsi nu era cu totul nouă, căci o folosise un confrate cu ceva timp înainte, iar un altul recomanda cvasi concomitent să se recurgă la metode matematice si „pe terenul miscător al vietii”, desi acesta comportă un număr imens de variabile.

Actiunea lui Haret, definită ca atare îndeosebi pe tărîm social, a avut un corolar teoretic, prin sinteza sociologică din 1910, iar prin aceasta o posteritate mai fecundă, la care s-au raportat mereu biografii si exegetii săi. Trebuie spus însă că Haret se înscria într-un curent de gîndire, pe traseul căruia, venind din domenii diferite, pot fi întîlniti P.S. Aurelian, G. Panu, Dr. C. Istrati, V. Kogălniceanu, R. Rosetti, A.D. Xenopol, N. Iorga, nume ce ar merita, fiecare în parte, să fie analizat sub unghiul amintit.

Cu unii Haret a colaborat destul de intens, în învătămînt, cercetare academică, dialog social, spiritele afine întîlnindu-se firesc pe linia unei demofilii de sorginte pasoptistă, însă cu nuante impuse de noile împrejurări. Poate că cel mai aproape, ca tip de a se raporta la realitatea socială si de a teoretiza domeniul, este A. D. Xenopol, istoric, filosof, economist si sociolog de marcă, unul care debutase cu studii despre cultura natională si civilizatiile lumii, pentru a-si încheia cariera, spectaculos, cu o teorie a istoriei. Afinitătile evocate nu i-au împiedicat pe cei doi să se confrunte public, pe tema reformelor scolare, domeniu atît de aporetic, atunci ca si acum. Nu e locul să căutăm nuantele.

Acelasi lucru se poate spune si privitor la relatia cu mai tînărul N. Iorga, a cărui atitudine critică fată de contemporani l-a pus în nesfîrsite situatii conflictuale. În ultimii ani ai secolului XIX, el a publicat două studii analitice extrem de severe (Opinii sincere, 1899; Opinii pernicioase ale unui rău patriot, 1900), în care îndemna totusi „să profităm de acest secol pentru a desăvîrsi organizarea noastră, pentru a învia idealismul nostru, pentru a învăta să muncim, fiindcă din munca fiecăruia, adunată la un loc, se întrupează măretia unui popor”.

În ansamblu, se poate spune că ultimii ani din secolul XIX si primii lustri din secolul următor au cunoscut, în România, o multime de proiecte novatoare, sub semnul unei resurectii semnificative a spiritului public. Sintagma ultimă, „spirit public”, circula intens în epocă, dar a fost investită cu prestigiu european, tocmai atunci, între altii, de un analist al influentei franceze în România. Într-un anume sens, Haret a fost, la timpul său si a rămas o chintesentă a acelui spirit, un reper de neocolit în evolutia acestuia, legat mai cu seamă de sfera educatională, însă definitoriu si pentru lumea românească modernă în ansamblu. El a însemnat nu numai legislatie si organizare scolară, într-o epocă de mari convulsii, ci si solutii de redresare a satului românesc, în primul rînd, solutii pragmatice si mereu actuale.

I s-a spus îndeobste spirit haretian, însă am putea găsi si alte definitii, oarecum la fel de motivate, din moment ce un asemenea spirit exista si în cercul Junimii, la Iasi, din care făcuseră parte Maiorescu, Xenopol, Conta, Eminescu, de al căror nume e strîns legată si istoria scolii. Nu e de mirare că Societatea academică din Cernăuti (1895) se numea tot Junimea, revendicîndu-se de la faimoasa înaintasă. În acelasi spirit, s-au fondat o multime de asociatii, cluburi, societăti, ligi culturale, ca un semn că lumea intrase în alt ciclu al istoriei, unul stînd – cel putin aparent – sub zodia solidarismului.

E un vast capitol de istorie, încă neexplorat cum se cuvine. Îl vom găsi acolo, mereu, în ipostaze multiple, pe Spiru Haret sau măcar spiritul său de exemplară devotiune fată de comunitatea apartenentă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Alexandru Zub, În spirit haretian, în vol. Scoala Normală de la Sendriceni. Evocări, 1917-1957, Bucuresti, Litera, 1978, p. 7-9 (infra: Scoala Normală); Înapoi la Haret!, în vol. Chemarea istoriei: un an de răspîntie în România postcomunistă, Iasi, Junimea, 1997, p. 128-133 (din Cronica, 38/1990, p. 1, 2); Spiru Haret – lectia reformatorului, în Dacia literară, XXII, 3/2011.

Idem, Chemarea istoriei…, p. 133.

Cf. Nicolae Arsenie, Haret, criza si cota neunică, în Flacăra lui Adrian Păunescu, XI, 5 (4-10 feb. 2011), p. 11; Viorel Barbu, Un proiect care merită o sansă: legea educatiei nationale, în Ziarul de Iasi, 5 feb. 2011, p. 6.

Cf. Serban Orăscu, Spiru Haret, Bucuresti, ESE, 1976, p. 7-15.

Ibidem, p. 19-26.

Ibidem, p. 28-38.

Operele lui Spiru C. Haret, vol. I-XI, Bucuresti, f.a.; Iasi, Moldova, 2010 (infra: Operele).

S. Orăscu, op. cit., p. 110-112.

Cf. Alexandru Zub, Scoala Normală…, p. 8.

Operele, X, 2010, p. 293.

Ibidem, p. 297.

Ibidem, p. 298.

Ibidem, p. 300.

Ibidem, p. 301.

L. Winiarski, Essai sur la mécanique sociale, în Revue internationale de sociologie, Janvier 1899 (apud Operele, X, p. 292).

Émile Picard, La mathématique dans ses rapports avec la physique, Rome, 1908 (apud Operele, X, p. 302).

A.D. Xenopol, Scrieri sociale si filozofice, Bucuresti, Ed. Stiintifică, 1967, passim.

N.C. Enescu, Politica scolară în polemica A.D. Xenopol – Spiru Haret, în vol. A.D. Xenopol. Studii privitoare la viata si opera sa, Bucuresti, Ed. Academiei, 1972, p. 337-344.

N. Iorga, Opinii sincere si pernicioase ale unui rău patriot, ed. Andrei Pippidi, Bucuresti, Humanitas, 2008, p. 7.

Pompiliu Eliade, De l’influence française sur l’esprit public en Roumanie. Les origines, Paris, Leroux, 1898; trad. rom., Univers, 1982.

Cf. Ion Bulei, Lumea românească la 1900, Bucuresti, 1984; Atunci cînd veacul se năstea, Bucuresti, 1990.

Cf. Alexandru Zub, Junimea, implicatii istoriografice, Iasi, 1976.

Cf. Petre Dan, Asociatii, cluburi, ligi, societăti. Dictionar cronologic, Bucuresti, 1983.