NICOLAE GRIGORESCU – REZONANTE ISTORICE

                                                                                                                            Alexandru ZUB
 

                                                                                

   

Nu e nevoie de dicteu calendaristic pentru a evoca oamenii de seamă. Fiindcă ne sînt mereu contemporani, ei ne impun rememorări utile oricînd, analize si restitutii de care lumea trebuie să profite. Unii si-au asigurat la timp o posteritate durabilă, dacă nu si perenă. Este cazul pictorului Nicolae Grigorescu, de la a cărui moarte s-a împlinit tocmai un secol, interstitiu destul de rotund pentru a motiva demersuri comemorative. Cum literatura aferentă e deja considerabilă, se poate întreba oricine dacă un demers ca acesta mai poate stîrni interes. Chestiune retorică, evident, fiindcă – o stim de la E. Lovinescu – „în materie de cultură evolutiile nu sînt nici perpetui, nici lineare“, iar apelul la marile valori devine o normă de conduită, o exigentă a dialogului cu lumea .
Nicolae Grigorescu reprezintă, în cultura română, o asemenea valoare, una demnă de a-si păstra mereu actualitatea, după cum rezultă din mai toate comentariile făcute pe seama operei sale . N. Iorga îl prezenta, cu un secol în urmă, ca „una din cele mai mari si mai curate glorii ale patriei si neamului, un mare erou modest al artei, un urias lucrător, un intim al naturii, cu care vorbea de-a dreptul, fără învătător si tălmaci, un suflet românesc de o energie si lumină geniale“ . Între timp, această imagine s-a consolidat, pe seama unei cunoasteri mai extinse si mai profunde, ajunsă acum la un nou moment bilantier.
Întîmplarea (dacă asa i se poate spune) a făcut ca Nicolae Grigorescu (născut la 15 mai 1838), tînăr zugrav de biserici, să întîlnească la timp un om capabil să-l înteleagă si să-l ajute. Iată cum descrie un biograf acea întîlnire de destin: „Kogălniceanu, minte luminată si liberă, unul din spiritele cele mai occidentale si mai adevărat cultivate de la noi, vizitînd Agapia, fusese plăcut surprins de picturile cele noi si încă mai multumit cînd aflase că autorul lor era un atît de tînăr artist. Cu ochiul său încercat, el descoperise, alături de ceea ce apartinea genului si se transmitea de la mester la mester, anume însusiri promitătoare de colorist. El procură lui Grigorescu o bursă, în octombrie 1861, imediat după terminarea picturii de la Agapia, cu care să studieze la Paris“ .
Ucenicia pariziană, în atelierul lui Sébastien Cornu, împreună cu Renoir, e semnificativă si sub unghiul care ne interesează acum, acela al temelor istorice ca sursă identitară. Lucrul în muzee, constînd în copierea unor tablouri de Rembrandt, Rubens, Salvator Roza, Géricault, nu mai putin. Pe seama acestui context s-a pus acea „scurtă fază romantică, lesne de identificat în unele tablouri cu subiecte inspirate din istoria natională: Unirea Principatelor, Dragos si Zimbrul, Hora s.a.” .
Copiile făcute după compozitii de mari autori, ca si călătoriile întreprinse în unele metropole europene (Viena, Atena, Constantinopol etc.), l-au pregătit desigur pentru ceea ce avea să compună el însusi, ca pictor de front, în războiul de independentă“ .
Experienta de la Barbizon, alături de alti artisti (Corot, Daubigny, Diaz, Millet, Troyon), se recunoaste în maniera mai realistă de tratare a temelor antamate de Grigorescu, indiferent de gen. Ea se vădeste mai ales în schitele si tablourile din timpul războiului de independentă, la care pictorul a luat parte ca voluntar. Trecerea Dunării, la Corabia, Care cu provizii, Convoaie cu cărute, Soldati jucînd brîul, Luptă în jurul unui steag, Atacul de la Smîrdan, Lupta de la Rahova, Atac de infanterie, Alarmă, Rosior călare, Explozia unui obuz, Santinela, Prizonieri turci, Convoaie de prizonieri sînt compozitii ce indică preocuparea de a zugrăvi persoane, grupuri sau multimi în luptă, pe cînd altele (Rosiorul, Dorobantul, Gornistul, Spionul) ilustrează un interes specific pentru individualităti . Ciclul realizat în campania transdanubiană din 1877 denotă un spirit sensibil deopotrivă la idealul colectiv si la suferinta umană.
S-a putut vedea în suita de creatii legate de acea campanie „o adevărată epopee în culori a eroismului si spiritului de sacrificiu al poporului român“, expresia unui „patriotism militant, ale cărui accente grave echivalează cu cele pe care le întîlnim în versurile unor mari poeti români ca Vasile Alecsandri si George Cosbuc“ .
Ceea ce s-a numit „tema tărănească“ din opera lui Grigorescu nu e mai putin semnificativ pentru întelegerea ansamblului. Mocanul, Maternitate, Vatra de la Rucăr exemplifică marea lui simpatie, pînă la identificare, cu o lume din care, în fond, provenea el însusi, transgresînd însă finalitatea etnologică pe linia unei întelegeri mai profunde .
Temele rustice, tratate luminos, cu estomparea aspectelor negative, nu presupun o viziune idilică, edulcorantă, ci un mod de  a percepe un tip de umanitate , în epoca drumurilor de fier si a industrializării progresive. Artistul se socotea motivat să aleagă si să interpreteze elementele definitorii ale unui ethnos cu care se simtea adînc solidar. Analogia cu Alecsandri, din spatiul literaturii, se impune si aici, cu sublinierea, făcută cîndva de un spirit afin, că în ansamblu arta lui Grigorescu dă seama de frumusetea si simplitatea candidă a unui neam vitregit de istorie, dar statornic în relatia cu valorile perene . Se degajă din ea o lume discretă, anonimă, trăind sub un cer înalt, cu „o lumină blîndă ca o mîngîiere“, dacă e să folosim expresia unui alt artist, mai aproape de noi . „Există, pierdut în aerul încărcat de praf al cîmpiilor pictate de Grigorescu, în asfintiturile tainice sub care adorm satele tăcute zugrăvite de Luchian, în aerul argintiu al verii si în umilitatea vietii de la tară, dincolo de forme si de timp, durabil ca pietrele monumentelor voievodale, o taină si un dor care, prin amestecul lor în sufletele noastre, mărturisesc o spiritualitate care poartă într-însa toate izbînzile viitorului românesc“, observa G.M. Cantacuzino, cel care a făcut din „lumina românească“ o temă de meditatie atît de fecundă .
Este, pare-se, cheia cea mai potrivită pentru o bună lectură a discursului despre sine, ajuns la o răspîntie pe mai tot continentul european, în căutare de nou  echilibru, de noi solutii integrative. Arta aducea argumentele ei în edificarea identitătii colective, alături de disciplinele umaniste, îndeosebi de istoriografie . Elemente inefabile participă discret la această constructie dinamică si deschisă la noi sinteze etnoculturale.
Ultima treime a secolului XIX si primii ani din secolul XX, acea Belle Époque în care s-au produs atîtea achizitii decisive în stiintă, în filozofie, în artă, reprezintă un interstitiu semnificativ si pentru efortul românesc de autocunoastere, efort sprijinit pe creatiile mai vechi, desigur, îndeosebi pe cele produse de pasoptisti si unionisti, de care se leagă si debutul activitătii lui Grigorescu. Era un timp al regenerării colective, de care tînărul pictor a profitat din plin.
În 1861, repetăm, Kogălniceanu i-a înlesnit o bursă de la Ministerul Moldovei pentru studii de pictură la Paris, unde artistul român a lucrat cîtiva ani, luînd apoi parte la activităti specifice, cu rezultate ce i-au adus, pas cu pas, recunoasterea .
Solidaritatea lui Grigorescu, lesne sesizabilă, cu generatiile primei jumătăti a secolului XIX, e un fapt demn de amintit si aici. La moartea lui Eliade Rădulescu, în 1872, îi întîlnim numele într-un comitet pentru înăltarea unei statui în memoria ilustrului defunct, alături de M. Kogălniceanu, D. Brătianu, Al. Odobescu, B.P. Hasdeu, Th. Aman s.a., statuia urmînd a fi plasată lîngă palatul Universitătii .
Temele cîmpenesti din pictura lui Grigorescu sînt evident afine cu pastelurile lui Alecsandri, colaborînd la definirea unui aspect caracteristic al vietii românilor si la o comprehensiune mai amplă, atît de necesară la un neam nu tocmai răsfătat de istorie . Ceea ce Alecsandri a făcut în poezie, prin Ostasii nostri, spre a fixa memorabil un moment de afirmare a demnitătii românesti, regăsim si în pictură, poate încă mai pregnant, gratie lui Grigorescu, după cum avea să remarce un alt evocator al mîndriei colective descătusate, în fine, după o lungă „letargie“ .
Momente de gratie au fost, neîndoielnic (asa le considera Octavian Goga), acele întîlniri minunate din saloanele Pelesului, unde Carmen Sylva stia să adune personalităti de seamă, între care, semnificînd fiecare un domeniu distinct, se cuvin amintiti Alecsandri si Enescu, alături fireste de luminosul, infatigabilul Grigorescu .
La înmormîntarea artistului, pe 23 iulie/5 august 1907, a vorbit din partea Academiei dr. C.I. Istrati, chimistul cu propensiuni romantice, pentru care Grigorescu rămînea o figură exemplară, desăvîrsită, una care „a contribuit asa de mult la buna vază a neamului românesc“. După Asachi si Aman, el s-a nevoit să înalte încă mai mult „omul, tara si cerul nostru“, într-un spirit de autentică solidaritate .
Era o lectie pentru oricine. De la „neuitatul Grigorescu“ învătase frumosul chiar si un botanist, Dimitrie Grecescu, evocat sub cupola Academiei cu ocazia mortii sale . În acest spirit se poate retine si opinia lui Delavrancea, că numai doi români, Grigorescu si Eminescu, obtinuseră desăvîrsirea artistică , impunîndu-se pregnant în epocă. O regăsim cumva si într-o stufoasă comunicare a lui G. Bogdan-Duică la Academie (3 iunie 1921), una ce viza anume posteritatea lui Alecsandri .
Să mai notăm, în aceeasi ordine de idei, că la inaugurarea Fundatiei „Ioan I. Dalles“, pe 28 mai 1932, Ioan Bianu a rostit un salut din partea Academiei, în care mentiona „acuarelele lui Grigorescu si Luchian“, ca elemente de patrimoniu expozitional, alături de „opera artistică a pictorului Andreescu“ .
În consens cu spiritul grigorescian, G.M. Cantacuzino avea să observe mai tîrziu că „întelegerea unei tări este un act de iubire care îsi realcătuieste atît planul abstract al ideilor cît si pe cel al simturilor, o lume care scapă analizei frumosului“ . În acelasi spirit se poate spune că peisajul moldav si trecutul istoric al românitătii est-carpatine l-au înrîurit benefic pe Grigorescu, aspect sesizat, în treacăt, de unii comentatori . Însă tot de aici par a veni si carentele din ultima fază a picturii sale, mai putin consistentă, mai idilică, motiv pentru care G. Oprescu întreba retoric: „Se înselase el oare asupra fondului adevărat al sufletului nostru?“
Ar trebui spus, poate, că pictorul a preferat să pună în lumină, cu uneltele sale, partea bună a acelui suflet, nu mai putin autentică. Triumfase, pe semne, „natura sa de tăran contemplativ“ . Dar lăsa astfel si un îndemn cu rost paideic, într-o lume atît de dispusă a dispretui si denigra valorile proprii. Îndemn valabil, cu atît mai mult, în zilele noastre.

E. Lovinescu, Titu Maiorescu, 1940.

Cf. P.D. Popescu, Nicolae Grigorescu, bibliografie, Bucuresti, 1968; Vasile Florea, Arta românească modernă si contemporană (II), Bucuresti, 1982, p. 81-93; G. Oprescu, Pictura românească în secolul al XIX-lea, Bucuresti, 1984, p. 200-223; George Sorin Movileanu, Nicolae Grigorescu, Bucuresti, 1986; Gh. Macarie, Nicolae Grigorescu, Grand Master of Romanian Painting, Iasi, 1996; Corina Firută, Lori Simona Ion, Nicolae Grigorescu 1838-1907, Bucuresti, 1998.

N. Iorga, Oameni cari au fost, I, Bucuresti, 1967, p. 181.

G. Oprescu, op. cit., p. 208. Mai tîrziu, la expozitia Amicilor Belelor Arte din 1873, Kogălniceanu se va număra printre cumpărătorii de tablouri grigoresciene (Ibidem, p. 216).

Vasile Florea, Arta românească modernă si contemporană (II), Bucuresti, 1982, p. 81-82.

Constantin Prut, Dictionar de artă modernă, Bucuresti, 1982, p. 176.

Ibidem, p. 83.

Ibidem, p. 84.

Ibidem, p. 86.

Ibidem, p. 86-91.

N. Iorga, op. cit., p. 181-183.

G.M. Cantacuzino, Lumina românească, în vol. Izvoare si popasuri, Bucuresti, 1977, p. 349.

Ibidem, p. 352.

Cf. Alexandru Dutu, Ideea de Europa si evolutia constiintei europene, Bucuresti, 1999, p. 155-235. Vezi si Shona Kallestrup, Romanian „National Style“ and the 1906 Bucharest Jubilee, în Journal of Design History, XV, 3, 2002, p. 147-162.

Constantin Prut, op. cit., p. 175-177.

Pagini din istoria Academiei Române (1866-1948), ed. Dorina N. Rusu, Bucuresti, 2007, p. 375.

Ibidem, p. 606 (Evocarea figurii lui Alecsandri de O. Goga, la 2 iunie 1928).

Ibidem, p. 605.

Ibidem, p. 637 (O. Goga despre Carmen Sylva, 6 martie 1936).

Ibidem, p. 415-416.

Ibidem, p. 446.

Tribuna, 20 ian. 1907.

Pagini din istoria Academiei Române, p. 525.

Ibidem, p. 264.

G.M. Cantacuzino, op. cit., p. 351.

I.T. Simionescu îl evocase la 19 sept. 1941, cu ocazia sexagenatului enescian(Pagini din istoria Academiei Române, p. 664).

G. Oprescu, op. cit., p. 223.

Ibidem, p. 210.